Vladimireștii și Magherii
În județul Jiului de Sus, secolul al XIX-lea este jalonat de două mari familii, Vladimireștii și Magherii, care au atins apogeul politic prin Tudor Vladimirescu(1821) și Gheorghe Magheru(1848). Mai puțini știu că între cele două familii a existat o conlucrare centrată pe cele două evenimente dar și legături de familie, uneori foarte strânse. Putem identifica pe parcursul aproape a întregului secol elemente ale destinului comun.
Din punct de vedere politic colaborarea a început chiar în preajma evenimentelor din 1821 și poate fi pusă atât pe seama unor idealuri comune, apartenența la mica boierime care era prin definiție o clasă socială în ascensiune care își dorea reforme care să îi mărească șansele de a participa la deciziile importante din stat, cât și de relații de prietenie și rudenie cu cei care se vor afla în fruntea evenimentelor de la 1821. Reținem mai întâi că ambii frați Magheri, Ioniță Magheru-zapciu al plășii Amaradiei de Jos din 7 februarie 1821 și tânărul de 17 ani Gheorghe Magheru, se vor regăsi implicați în mișcarea inițiată de Tudor Vladimirescu. Probabil că nici nu se putea altfel de vreme ce rudele mătușii lor Ioana Zorilescu erau apropiați ai lui Tudor Vladimirescu: armașul Grigorie Ciocăzeanu, fusese chezaș în diata dată de Tudor la 1812; cumnatul Magherilor, Nicolae Gârbea, din Vladimir, era nepotul lui Dumitru Gârbea, căpitan de margine și mazil, apropiat al liderului revoluționar atât în viața civilă(ajutor de vătaf de plai la Cloșani și asociat în negoț cu acesta) cât și militară unde va face parte din corpul ofițeresc. Căpitanul Dumitru Gârbea este primul care va răspunde apelului revoluționar împreună cu 600 de panduri.
O legătură și mai importantă de rudenie o regăsim între Pavel(Papa) Vladimirescu și Ioniță Magheru. Astfel, Papa Vladimirescu i se adresa lui Ioniță Magheru cu apelativul de ”naș” iar acesta îi spunea ”fin”. Relația era foarte strânsă de vreme ce în luna decembrie 1820 Papa Vladimirescu i-a făcut de două ori aceeași solicitare ”nașului” de a-i împrumuta 50 de taleri pentru că pleca la Craiova unde avea ”mare trebuință de bani”. Mai aflăm că solicitarea era legată de ”scrisoarea slugerului Tudor” și putem intui că erau bani destinați finanțării mișcării revoluționare, eventual cumpărării de arme.
Pe timpul Revoluției de la 1821 îl găsim pe Ioniță Magheru deplin implicat în evenimente mai ales după ce la 21 februarie 1821 era înlăturat de autorități din funcția de zapciu pentru că trecuse de partea lui Tudor Vladimirescu. La trei săptămâni după aceste evenimente, la 12 martie 1821, ”Obșteasca Adunare” din Gorj poruncea lui Ioniță Magheru să-și ia oamenii și să vină cu ei la Târgu-Jiu. Oficial, acesta ocupa funcția de căpitan de panduri la căpitănia plășii Amaradia de Jos.
Alte documente îi menționează pe cei doi frați Magheru sub steagul revoluționar, sub comanda polcovnicului Hristofi care scria la 30 martie 1821: ”căpitanul Ioniță Măghieriu, din cinstita porunca dumnealui slugerului Theodor, s-au orânduit a fi lângă mine împreună cu frate-său Gheorghe, și cu toate catanele dumisale, care i-au fost nelipsiți până acum…”
Ioniță Magheru a avut mult de suferit, ani după Revoluție, datorită relației pe care a avut-o cu Papa Vladimirescu. În luna aprilie 1821 cei doi au fost împreună la Târgu-Jiu. Dintr-o mărturisire a pandurului Ion Pioaru, aflat atunci în slujba lui Ioniță Magheru, făcută în fața organelor de judecată la 20 ianuarie 1822, aflăm că Magheru l-a însoțit pe fratele lui Tudor Vladimirescu într-o acțiune de pedepsire îndreptată împotriva vistierului Lăudat Frumușanu, cel care îl înlocuise în funcția de zapciu. Din povestirea lui Ion Pioaru reținem: ”…Și întorcându-se înapoi, au luat Papa de știre că vistieru Lăudat este la Frumușăi, s-au dus să-l prinză. Și neputându-l găsi, au dovedit o groapă cu lucrurile de ale casii vistierului la un român ce nu-i știe numele. Și, luându-le Măgheru cu Papa, le-au dus la casa Măgherului și în urmă le-au loat Papa singur pă toți. Care tot Papa cu oamenii lui au urmat răutățile care s-au întâmplat la casa numitului vistier. Iar el, aflându-să slujitor al Măgherului, zisă că nu i-au îngăduit Papa să se amestece întru nimic”.
Această poveste o aflăm întărită în martie 1824 de mai mulți săteni din Albeni care au participat la pedepsirea lui Frumușanu ca să se răzbune pe acesta. Aflăm astfel că moșnenii Gheorghe Covercă, Barbu Jimblariu și Ion Bălțoi, care ”s-au făcut panduri la căpitanul Măgher din sud Gorj…având pizmă, din pricina gloabelor ce le loasă, pă numitul vistier”, după ce ”l-au văzut că au trecut în țara nemțească, s-au pus numiții și au mers la casa sa și i-au luoat niște lucruri, adică vite, râmători și altele, drept gloaba ce le luoase când era zapciu”.
Vistierul Lăudat Frumușanu va face el însuși, la 3o martie 1823, o reclamație înaintată autorităților prin care se plângea ”pentru un căpitan Ioan Măgherul cu oamenii săi din sud Gorj, că în leat 1821, aflându-să numitu căpitan de Amărăzi și casele mele fiind popor căpitănii sale, cu cătanele căpitănii și alți osebiți hoți, oameni ai săi cu carii să întovărășise, în loc să mă apere de cei răi apostați, însușii cu ai săi oameni au alergat și mi-au călcat casa, luându-mi tot ce am avut după mijlocu mieu, aprinzând și ce am avut împrejuru casii, fărâmându-mi și casele”. De fapt, plângerile lui Frumușanu au început încă din luna iulie 1821 la autoritățile habsburgice unde se afla Ioniță Magheru în exil.
Evenimentele de atunci au stârnit chiar și mânia autorităților revoluționare. Atacarea și jefuirea conacului vistierului Lăudat, din inițiativa lui Papa Vladimirescu și cu concursul lui Ioniță Magheru nu a căzut bine nici apropiaților lui Tudor. Dumitru Gârbea, ispravnic al Gorjului, prieten apropiat și rudă atât cu vistierul Pavel Vladimirescu cât și cu Ioniță, îl certa pe acesta la 22 aprilie 1821:”Am văzut cele ce-mi scrii pentru jafurile dumnealui vistierului Lăudat. Și măcar că porunca ai văzut-o dumneata a dumnealui slugerului, care scrie că toate ale dumnealui să se facă pleașcă, dar mie nici că mi-au trebuit nici că-mi trebuiește a luoa pleașcă de la nimenea…Ci dumneata ai fost acolo cu Măgheru și cu căpitan Costandin. Vedeți ce faceți și joi trebuie să am știință de cele ce s-au luat.” Bineînțeles, evenimentele au blocat orice alte măsuri, astfel explicându-se cercetările din anii următori.
Legăturile lui Ioniță Magheru cu Revoluția s-au întrerupt la începutul lunii mai 1821. Pe fondul intrării turcilor în țară, Ioniță Magheru împreună cu soția Catinca, copiii și 10 slujitori vor trece la 7 mai ca refugiați la Sibiu, la o familie Maurer. Legăturile acestuia cu Papa Vladimirescu nu se vor întrerupe, se va ține legătura prin scrisori. Astfel, la 17 mai 1821, vistierul Papa Vladimirescu confirma lui Ioniță primirea ultimei scrisori trimise și își manifesta părerea de rău pentru necazurile suferite de acesta. Papa Vladimirescu își sfătuia ”nașul” ca ”decât să mai pătimească necazuri prin Țara Nemțească, mai bine va fi tot prin locurile pământului nostru” și îl informa despre soarta cătanelor aflate înainte în slujba lui și acum luate de alții. Îndemnurile de întoarcere în țară nu vor putea fi urmate prea curând deoarece Tudor Vladimirescu își găsise sfârșitul în condițiile cunoscute iar țara era ocupată de către turci. Papa Vladimirescu va fi prins de turci, după o ultimă ciocnire cu pandurii la Slobozia(17 iulie) și târât în captivitate la Vidin, acolo unde i s-a pierdut urma.
Legăturile dintre Magheri și Vladimirești au continuat și după episodul sfârșit tragic al Revoluției din 1821.
Ioan Vladimirescu, fiul lui Papa și Balașa Vladimirescu, a fost nepot de frate al lui Tudor Vladimirescu și a avut mai mulți copii. Din documentul nr 3297, de la Muzeul Județean Gorj, știm că unul din fii săi, Constantin, a mărturisit cândva că ”bunica sa Bălașa l-a născut pe tatăl său în octombrie 1821, ascunsă fiind de frica turcilor într-o putină cu păstăi de fasole, într-un bordei”. Acesta a fost declarat singurul moştenitor, interesele lui erau apărate de mama sa, Bălaşa, şi de soţul acesteia, Dumitrache Golumbeanu. Cei doi au refuzat să primească moştenirea averii rămase, mai înainte de a se cunoaşte care erau datoriile ce grevau aceste bunuri. De aceea, la începutul anului 1832, prin porunca Marii Vornicii din Lăuntru, se stabileşte un termen de patru luni în decursul căruia cei care dovedeau că au bani de luat de la răposatul sluger, trebuiau să facă dovada cu înscrisuri. Având în vedere jalba lui Pavel Macedonschi, care anunţă că are de recuperat de la moştenitorul lui Tudor Vladimirescu o datorie ce însumează 21.903 lei, la care se vor adăuga şi pretenţiile altor trei creditori, Dumitrache Golumbeanu, în calitate de epitrop al minorului Ioan Vladimirescu, şi mama acestuia, Bălaşa, semnează un act prin care renunţă la moştenire. Tânărul Ioan Vladimirescu a fost recunoscut de mai mulți boieri din Craiova: ”se dovedește pravilnic moștenire(moștenitor) un copil al răposatului vistierul Papa Vladimirescu frate cu slugerul Tudor).”
Documentele aflate în fondul „Prefectura Judeţului Gorj”, referitoare la bunurile rămase de pe urma lui Tudor, se opresc aici, dar menţionăm că în urma insistenţelor celor care aveau datorii de recuperat, în anul 1837, bunurile rămase de pe urma lui Tudor au fost scoase la mezat, fiind achiziţionate, în 1838, casa şi via, pentru suma de 8802 lei. Cei care au preluat bunurile au fost Pătru Cladoveanu și sărdarul Ion Gărdăreanu.
În anul 1839 Judecătoria judeţului Mehedinţi hotărăşte ca suma rezultată de pe urma vânzării bunurilor deţinute de Tudor la Cerneţi să fie împărţită între cei patru creditori ai săi. În anul 1847, ajuns la maturitate, nepotul lui Tudor Vladimirescu, Ioan Vladimirescu, întreprinde demersuri pentru a afla valoarea averii rămase de pe urma unchiului său. Ioan Vladimirescu s-a căsătorit în 1843 cu Bălașa, fiica postelnicului Avram Negreanu, cumnatul lui Gheorghe Magheru. În urma decesului primei soții, înecată în râul Negraia, ce trece prin Vladimir, s-a recăsătorit la 1852 cu Ecaterina(Catinca) sau Tinca, fiica lui Dimitrie Zubgubeanu, din satul Sinești, județul Vâlcea, mic boiernaș și arendaș de moșii, care și acesta se înrudea cu Gheorghe Magheru.
În 1862 Ioan Vladimirescu era subprefect al plășii Amaradia din districtul Gorj, cu sediul la Cojani, apoi la Petreștii de Sus-azi Târgu-Cărbunești, adică locurile de baștină ale Magherilor. Emil Vârtosu, unul dintre istoricii însemnați care s-au ocupat de biografia eroului de la 1821, publica în cartea sa ”Mărturii noi din viața lui Tudor Vladimirescu”, apărută în 1941, un document datat 6 mai 1832, din care rezulta că fratele slugerului revoluționar, vistierul Papa Vladimirescu, decedat după 1821, a fost căsătorit cu Bălaşa – recăsătorită cu boierul Dumitrache Golumbeanu –, având un fiu, nevârstnic la acea vreme. Copilul a fost crescut de Balaşa şi de cel de-al doilea ei soț.
În articolul său ”Noi documente privind bunurile rămase de la Tudor Vladimirescu”, istoricul Toma G. Bulat dădea la iveală un document din 12 februarie 1832, în care apare Vlăduț Gâlcescu din Gorj, ca tată al amintitei Bălaşa. De asemenea este menționat postelnicelul Ioan Vladimirescu din Râmnicu Vâlcea, care pretindea că era nepot de văr de-al doilea al lui Tudor.
Elemente legate de genealogia neamului eroului de la 1821 se află în multe lucrări. Doctorul Nicolae Vatamanu, istoriograful specialist şi in istoria Bucureştilor, evoca, scriind despre ziaristul unionist N.T. Oraşanu, descendența surorii lui Tudor, Dina. Cu ani în urmă, Gabriela Carp, soția lui Mircea Carp de la „Vocea Americii”, semnala posibila descendență a domniei sale, pe linie feminină, din fiul vistierului Papa Vladimirescu.
Pe de altă parte, tot din tradiție orală – păstrată în familia Nadiei Mezincescu, fosta secretară a secției de fizică a Academiei Române şi descendentă a familiei boiereşti mehedințene Miculescu –a apărut ideea că Tudor Vladimirescu ar fi putut avea un copil natural, pe Grigore Miculescu.(fragment din comunicarea cu același titlu care va fi prezentată la Simpozionul GORJUL-VATRĂ DE ISTORIE ROMÂNEASCĂ, ediția XXVI, 18 mai 2011)
CORNEL ȘOMÎCU BLOG 
Lasă un comentariu