Din istoria Centenarului României Mari(III)

 

România va marca cu mult fast cei 100 de ani de la realizarea României Mari. În dorința de a sublinia marea realizare a tuturor românilor, riscăm să trecem prea ușor peste momentele de jertfă din vremea aceea. Mai mult, nu se mai amintesc aproape deloc momentele dificile prin care a trecut țara și dinastia pentru realizarea visului de veacuri al României Mari. Continuăm  un serial care se dorește să completeze, la nivelul publicului larg, informațiile despre lunile ce au precedat marele eveniment dar și anii de după acesta, la fel de importanți.

 

La 18 noiembrie/1 decembrie 1918, suveranii României s-au reîntors la București. Regina Maria nota într-un volum de ”Însemnări zilnice” că ”Indiferent ce va urma, astăzi acesta este adevărul, ne-am întors triumfători(…) Ne întoarcem cu România Mare, ca Regele și Regina tuturor românilor. Este de necrezut și totuși așa este!”. Regina Maria era conștientă însă de provocările ce stăteau în fața noului stat: ”aveam în fața noastră un munte de muncă dură, multe probleme de rezolvat care presupuneau reorganizare și omogenizare a diverselor elemente, instituții. Țara aproape se dublase ca întindere, populația era neomogenă, noi elemente trebuiau luate în seamă  și trebuiau tratate cu tact, pentru a fi atrase spre noi, pentru a fi gradual absorbite într-un singur stat: multe au trebuit să fie trecute prin sită. Nu mai exista o unitate totală legislativă, monetară sau religioasă. Era foarte bine să vorbești de frații de dincolo de munți-cu siguranță că aveau aceeași limbă, aceleași aspirații, dar ei, de asemenea, aveau propriile obiceiuri, mândrie și suspiciuni. De secole au fost oprimați, așa că era ușor să fie bănuitori, să fie mereu în gardă, gata să vadă o ofensă în orice încercare de apropiere, iar sentimentele fraternale  nu se dovedeau întotdeauna la fel de puternice”.

După doar câteva zile, la 1/14 decembrie 1918, Regele și Guvernul au întâmpinat la Gara de Nord delegația Marelui Sfat Național din Transilvania, acesta  aducea Rezoluţia Unirii de la Alba-Iulia pentru a fi predată şefului statului. Cu acest prilej, Ferdinand rostea câteva fraze memorabile:

„Ne-aţi adus nu numai dorul împlinit a câtorva milioane de suflete, ne-aţi adus inimile lor şi în primirea plină de dragoste frăţească ce aţi găsit-o la noi, aţi putut simţi pulsul ţării mume, ce bate în acelaşi ritm cu al vostru (…) După Basarabia şi Bucovina, mai lipsea o piatră dintre cele mai scumpe: Ardealul, cu ţinuturile din Ungaria locuite de români. Azi ne-aţi adus şi această ultimă piatră a clădirii, care încoronează marea operă de unire. Putem privi cu încredere în viitor, căci temeliile sunt puternice.”

 

Sfârșit și început

Anul 1918 era doar sfârșitul unui drum început în noaptea de 14/15 august  1916, în ziua următoare regele Ferdinand având o interesantă ”Proclamație către țară”:

„Români! Războiul, care de doi ani a încins tot mai strâns hotarele noastre, a zdruncinat adânc vechiul aşezământ al Europei şi a învederat că pe viitor numai pe temeiul naţional se poate asigura viaţa paşnică a popoarelor. Pentru neamul nostru, el a adus ziua aşteptată de veacuri de contiinţă naţională, ziua unirii lui. După veacuri îndelungate de nenorociri şi de grele încercări, înaintaşii noştri au reuşit să întemeieze statul român prin Unirea Principatelor, prin Războiul Independenţei, prin munca lor neobosită pentru renaşterea naţională. Astăzi ne este dat nouă să întregim opera lor, închegând pentru totdeauna ceea ce Mihai Viteazul a înfăptuit numai pentru o clipă : unirea românilor de pe cele două părţi ale Carpaţilor. De noi atârnă astăzi să scăpăm de sub stăpânirea străină pe fraţii noştri de peste munţi şi din plaiurile Bucovinei, unde Ştefan cel Mare doarme somnul cel de veci. În noi, în virtuţile, în vitejia noastră stă putinţa de a le da dreptul ca, într-o Românie întregită şi liberă de la Tisa până la mare, să propăşească în pace potrivit datinilor şi aspiraţiilor gintei noastre. Români! Însufleţiţi de datoria sfântă ce ni se impune, hotărâţi să înfruntăm cu bărbăţie toate jertfele legate de un crâncen război, pornim la luptă cu avântul puternic al unui popor care are credinţa neclintită în menirea lui. Ne vor răsplăti roadele glorioase ale izbândei. Cu Dumnezeu înainte!”.

În pofida optimismului și entuziasmului stârnit de discursul suveranului, lucrurile se vor deteriora rapid, așa cum am putut vedea și în episoadele anterioare. În ”Povestea vieții mele”, regina Maria sintetiza la doar două luni supă intrarea în război situația României: ”Cred că vom avea neplăceri din partea rușilor. Sunt sigură că așa va fi, acum când suntem atât de slabi, cu armata noastră pe jumătate nimicită, cu trei sferturi din țară cotropită și cu toate bogățiile pierdute…..”

Decizia României de a intra în război de partea Antantei a surprins foarte multă lume, inclusiv pe reprezentanții Germaniei și Austro-Ungariei. Este cunoscută decizia Casei Regale de Hohenzollern de a înlătura reprezentanții României din această construcție.

România a trecut în acei ani prin momente cumplite, au fost momente când s-a pus pe tapet inclusiv dispariția statului național și înlăturarea dinastiei germane. Șansa României s-a numit o clasă politică care s-a ridicat, într-un final, la înălțimea evenimentelor pe care le străbătea țara, dar nu trebuie neglijată deloc conjunctura internațională. Ca niciodată până atunci, românii au reușit să speculeze la maximum și foarte inspirat evenimentele internaționale.

 

Momente de cumpănă

 

Desigur, reveniți triumfător la București în decembrie 1918, suveranii României nu aveau prea multe speranțe în toamna anului 1917. După momentele de grație din vara anului 1917-Mărăști, Mărășești și Oituz-lucrurile s-au deteriorat și mai mult. Prin căderea partenerului rus, România s-a văzut izolată pe frontul din Moldova dar și cu o problemă majoră, dezintegrarea armatei ruse. România va fi practic în război cu Rusia la finele lui 1917 și începutul anului 1918. S-a ajuns până acolo încât la 13 ianuarie 1918, autoritățile bolșevice să decidă ruperea relațiilor diplomatice și confiscarea tezaurului românesc depozitat în Rusia.

Cuvântul de ordine al României în perioada respectivă pare să fi fost disperare de la Casa Regală și Guvern și până la greu încercata populație atât din zona de ocupație cât și din Moldova liberă. La începutul anului 1918, Puterile Centrale solicitau României înlăturarea dinastiei germane, a existat chiar varianta unei alte dinastii cu aceeași origine și acordul unor politicieni români pro-germani, și încheierea armistițiului. Cu un nou guvern, Brătianu abandonase Guvernul în urma condițiilor umilitoare care i se puneau României, România era obligată să accepte o pace umilitoare. După guvernul Alexandru Averescu a urmat un cabinet condus de Alexandru Marghiloman, filogerman, dar cu rezultate modeste pe linia condițiilor de pace separată. Istoria ar fi fost foarte vitregă cu românii dacă condițiile păcii de la București(24 aprilie 1918) s-ar fi pus vreodată în practică. România devenea o țară ocupată unde: Dobrogea era ocupată de Bulgaria, Austro-Ungaria își aroga  partea vestică a Carpaţilor, Germania instituia un monopol asupra ţiţeiului pe 90 de ani, a comerţului cu cereale, a exploatării şi prelucrării lemnului, iar accesul la Marea Neagră era permis numai de-a lungul unui drum comercial până la Constanţa.(www.verticalonline.ro)

Din istoria Centenarului României Mari(II)

 

România va marca cu mult fast cei 100 de ani de la realizarea României Mari. În dorința de a sublinia marea realizare a tuturor românilor, riscăm să trecem prea ușor peste momentele de jertfă din vremea aceea. Mai mult, nu se mai amintesc aproape deloc momentele dificile prin care a trecut țara și dinastia pentru realizarea visului de veacuri al României Mari. Continuăm  un serial care se dorește să completeze, la nivelul publicului larg, informațiile despre lunile ce au precedat marele eveniment dar și anii de după eveniment, la fel de importanți.

Cu siguranță, desi a avut o domnie efectivă de doar 13 ani, Ferdinand I a avut cele mai mari realizări posibile. Dintre acestea, realizarea României Mari este cea mai importantă, cu toate că în perioada respectivă ne-am aflat sub o stea norocoasă. Iar faptul că regele a fost artizanul participării țării la Primul Război Mondial s-a dovedit până la urmă o carte câștigătoare pentru români și Dinastie.â
În numărul trecut al săptămânalului nostru am explicat de ce Ferdinand a fost numit ”cel Loial”, a decis să urmeze interesele țării pe care o conducea și nu a celei în care se născuse.Tot Ferdinand a fost numit și ”Întregitorul”, pentru rolul avut în toate momentele decisive care au premers „marelui ceas al luminii”, cum e creionat evenimentul în presa vremii, ceasul împlinirii visului naţional al Marii Uniri din 1918, moment ce a pregătit titlul și prerogativele de rege al tuturor românilor, rang instituit la 15 octombrie 1922, la Alba Iulia.

Un discurs care a salvat țara

Poate principalul merit al regelui Ferdinand a fost discursul din 1917 din fața trupelor române care se pregăteau să dea piept cu dușmanul. Țăranii români aflați sub drapel au înțeles că țara le va fi recunoscătoare la modul concret, vor avea pământul care îl apărau cu prețul sângelui, Redăm acel discurs care a schimbat, într-un final, soarta războiului.
”Ostaşi, cu inima plină de nădejde vă salut azi pe voi, ostaşi din armata II-a care de mai multe luni aţi opus o rezistenţă nebiruită tuturor încercărilor vrăjmaşilor de a rupe liniile noastre. Voi staţi aici la un post de onoare păzitori neobosiţi ai hotarului Ţării, expuşi la atacurile unui vrăjmaş care în trufia lui crede că toţi trebuie să se închine lui, că toate drumurile, toate uşile sunt deschise lăcomiei sale de stăpânire, prin vitejia voastră bărbătească l-aţi învăţat să priceapă „pe aci nu se trece”.
Am venit azi între voi să vă aduc prinosul meu de recunoştinţă pentru modul cum v-aţi luptat până acuma şi să împart acelor care s-au distins îndeosebi, răsplăţile lor, dar mulţumirea mea vă îmbrăţişează pe voi toţi care v-aţi condus ca nişte ostaşi vrednici de dragostea ce Ţara vă poartă , şi de la care Ţara şi Regele vostru mai aşteaptă multe fapte eroice.
Dincolo de ţinuturile bogate dar pustiite acuma stau fraţii noştri şi suferă sub jugul nemilos al unui vrăjmaş care fără cruţare a cotropit o mare parte a iubitei noastre Ţări şi care suge până la cea din urmă picătură de viaţă a unei populaţii chinuite şi batjocorite în cele mai sfinte sentimente ale ei. Acolo zic sub ţarinele sfinţite de sângele lor mii de viteji care şi-au dat viaţa pentru mărirea patriei, ei toţi vă cheamă, ei toţi aşteaptă de la voi să goniţi din pământul românesc armatele vrăjmaşe, să înfigeţi drapelele voastre victorioase iarăşi în pământul strămoşesc.
Vă mai aşteaptă lupte grele, căci drumul este lung, dar cu ajutorul lui Dumnezeu îl veţi străbate ca biruitori.
Vouă fiilor de ţărani care aţi apărat cu braţul vostru pământul unde v-aţi născut, unde aţi crescut, vă spun Eu, Regele vostru că pe lângă răsplata cea mare a izbândei care vă asigură fiecăruia recunoşinţa neamului nostru întreg, aţi câştigat totodată dreptul a stăpâni într-o măsură mai largă pământul pe care v-aţi luptat. Eu, Regele vostru, voi fi întâiul a da pildă. Vi se va da şi o largă participare la treburile statului. Arătaţi – scumpii mei ostaşi – demni de încredere ce Ţara şi Regele vostru pun în voi şi împliniţi-vă ca până acuma datoria voastră cu sfinţenie.
Să trăiască scumpa noastră Ţară şi viteaza ei armată, nădejdea şi fala ei!”

Încoronarea de la Alba Iulia

Potrivit mărturiilor vremii, ideea încoronării Regilor României Mari la Alba Iulia s-a vehiculat înca din perioada de neutalitate. Și cum nu ar fi fost aleasă o asemenea variantă, Alba Iulia era legat simbolic de Mihai Viteazul, iar la 1 Decembrie 1918 își consolidase statutul de oraș al Unirii.
Evenimentul din 15 octombrie 1922 a reunit peste 30.000 de români și 15.000 de soldati. Asta, în condițiile în care Alba Iulia avea atunci o populație de 10.000-11.000 de locuitori, după cum mărturisește cartea de istorie.
Se spune că cele întâmplate la Alba Iulia în 1922 au impresionat prin nivelul înalt al reprezentării internaționale, aspect care reflecta prestigiul României la acea dată. La Alba Iulia au sosit oaspeți care reprezentau casele regale ale Angliei-viitorul rege George al VI-lea (n.a. tatal actualei Regine Elisabeta a II-a), Italiei- ducele de Genova, Spaniei- infantele de Bourbon; figuri militare de talie europeană: generalul Henry Berthelot; miniștrii plenipotențiari din 13 țări, printre care SUA si Japonia; reprezentantul Vaticanului ș.a.
Pentru că vorbim de momentul încoronării, reținem două caracteristici, fast și încărcătură simbolică. Coroana Regelui Ferdinand era aceea cu care se încoronase Carol I în 1881, făurită din oțelul unui tun turcesc capturat în timpul Războiului pentru independența Romaniei. Coroana Reginei Maria, din aur masiv (donat de un proprietar de mina de aur din Munții Apuseni), fusese făurită la o casă de bijuterii din Franța și se asemăna cu cele ale împărăteselor bizantine. În aceeași tradiție se încadrau și hlamidele (n.a. mantiile) purtate de suverani, din brocart, cu revere de hermină, ornate cu paftale și lanțuri de aur.
Și dacă vorbim de simboluri, încoronarea a avut loc în fața clopotniței Catedralei, sub un baldachin somptuos. Regele Ferdinand a săvârșit, precum unchiul său, Carol I, gestul lui Napoleon și s-a încoronat el însuși. A luat apoi coroana de aur a Reginei și a pus-o pe creștetul Mariei, care îngenunchiase. (www.verticalonline.ro)

Din istoria Centenarului României Mari(I)

 

România va marca cu mult fast cei 100 de ani de la realizarea României Mari. În dorința de a sublinia marea realizare a tuturor românilor, riscăm să trecem prea ușor peste momentele de jertfă din vremea aceea. Mai mult, nu se mai amintesc aproape deloc momentele dificile prin care a trecut țara și dinastia pentru realizarea visului de veacuri al României Mari. Începem astăzi un serial care se dorește să completeze, la nivelul publicului larg, informațiile despre  lunile ce au precedat marile eveniment.

Realizarea României Mari este legată și de istoria dinastiei de  Hohenzollern, în timpul cărora se vor realiza cucerirea Independenței și Marea Unire. Intrarea României în Războiul de Reîntregire Națională a născut însă o dramă pentru regele Ferdinand(1914-1927), legăturile sale cu familia Hohenzollern au fost practic tăiate. Împăratul Wilhelm al II-lea îi va retrage gradele militare, onorurile și decorațiile pe care le primise de la propria țară. Lucrurile au mers și mai departe, Wilhelm-fratele lui-îl șterge pe el și urmașii din rândurile Casei de Hohenzollern-Sigmaringen și nimeni nu va mai folosi acest nume. Chiar regele avea să mărturisească: ”De când am urcat pe tron gândul gândul la rolul pe care trebuia să-l joace România în marele conflict mi-a absorbit toate minutele vieții mele. Aceasta era marea îndatorire pe care nu puteam să o evit. Ce lupte! Ce dezbateri interioare! Încă de la început, mi-am impus această regulă de conștiință: să fac abstracție de mine însumi, să nu țin seama de originea mea, nici de familia mea, nici de sentimentele mele personale; să văd numai România, să mă gândesc numai la ea, numai pentru ea. Nu poți să domnești asupra unui popor pentru tine însuți, ci pentru acest popor. Aceasta îmi pare a fi onestitatea unui rege. Eu m-am străduit să-i rămân fidel… M-am simțit consolat pentru că am văzut cu certitudine drumul de urmat. Dar, în același timp, resimțeam o mare tristețe, pentru că înțelegeam tot ce acest drum mă va îndepărta pentru totdeauna de familia mea, de amicii mei de odinioară, de afecțiunile copilăriei.(…)Ce ciudată este viața! Un mare număr dintre ofițerii ce luptă împotriva oștilor mele au fost prietenii mei, camarazii de regiment. Îl cunosc bine pe Mackensen, care locuiește, se pare, în palatul meu de la București. Nu-l cunosc mai puțin pe Falkenhayn. (…)Nemții spun: Germania mai presus de toate. Eu am spus: Datoria mea este mai presus de toate”.

Drama unui rege

Până la realizarea României Mari, regele Ferdinand a depășit ani de coșmar. Încă din toamna anului 1916, armata nepregătită a României, înfrângerile și jertfa îi sunt imputate în primul rând monarhului. Politicianul liberal I.Gh. Duca își amintea în Memoriile sale despre momentele din timpul războiului: ”Spectacolul drumurilor era de nedescris: bărbați, femei, copii, bolnavi, bătrâni, schilozi, pe jos, în trăsuri, în căruțe, călări, umblau în ploaie, pe vânt, pe frig, pe ninsoare. Unii adunaseră în grabă ce putuseră din avutul lor și îl târau după ei. Alții nu mai puteau înainta și cădeau sleiți de puteri și lihniți de foame de-a lungul șoselelor. Alții mureau prin șanțuri și trupurile lor erau lăsate pradă corbilor”.

Nici în anul următor lucrurile nu stau mai bine. Regele Ferdinand nota la 3 noiembrie 1917: ”Cred că situația noastră noastră  e de-a dreptul cumplită. Rușii sunt pe cale să se hotărască să încheie pace, ceea ce ne-ar obliga și pe noi la același lucru, iar dacă refuzăm, familia regală și guvernul vor fi luați prizonieri”. Și lucrurile vor fi și mai dramatice. Pentru armată și administrație s-a pus problema evacuării în Rusia în toamna anului 1917, Revoluția bolșevică a rezolvat aceste lucruri în sensul că România a fost salvată. Până în toamna anului 1918 lucrurile nu păreau că se îndreaptă în direcția dorită.