Editorial în VERTICAL, nr 418, 18 iunie 2014

 

_DSC0120Maurul şi-a făcut datoria!

În această săptămână, Senatul României a aniversat un secol şi jumătate de la înfiinţarea instituţiei. Doar că nici la o aniversare de asemenea amploare nu am ştiut să ne bucurăm, în stilul dâmboviţean cunoscut. Din nefericire, pe lângă adăpostul acordat penalilor, Senatul României este astăzi o instituţie care nu are prestigiu şi nici prestanţă. O instituţie pe care Traian Băsescu a vrut să o distrugă prin Parlamentul unicameral,măsură ratificată printr-un vot popular, salutar faptul că nu s-a întâmplat. Dar nu-mi aduc aminte ca vreun viteaz gen Tăriceanu să îşi fi exteriorizat opoziţia faţă de o asemenea idee!
Dar era vorba acum de o aniversare mare, un moment în care toate instituţiile statului trebuiau să participe. Un efemer preşedinte al Senatului, după cum s-a văzut de câţiva ani, pe numele lui Călin Popescu Tăriceanu, a decis să nu invite preşedintele României, indiferent care ar fi fost el, la eveniment , de parcă vorbim de o instituţie particulară confiscată de proprietar. Cred că „momentul Băsescu” este creat cu premeditare în laboratoarele PSD, Băsescu este arătat în geam electoratului pentru a se specula antipatia publicului faţă de această persoană. Refuz să cred că preşedintele a fost scos de la naftalină doar dintr-o întâmplare, de vreo doi ani ar trebui să vedem şi altceva decât „un pensionar” de la Cotroceni, dar ne este oferit doar acesta pe post de „Bau, Bau” de către televiziuni.
Dacă pe undeva gestul lui Tăriceanu poate fi acceptat pentru că ne aducem aminte ferocitatea demonstrată de băsişti în a încerca desfiinţarea Senatului, un om politic poate specula asemenea momente, cel de-al doilea om în stat nu poate face asta decât cu preţul unei demisii. Gândiţi-vă doar ce s-ar fi întâmplat dacă preşedintele Senatului american nu l-ar fi invitat la un asemenea eveniment pe preşedintele Obama? Aşa că l-am înţeles pe Tăriceanu deşi, dacă vă mai amintiţi, anul trecut îi dădea târcoale lui Băsescu dar să plece de pe o asemenea poziţie! Maurul şi-a făcut datoria!
Se mai spune la noila români că omul când îmbătrâneşte, se …… Cred că o dovadă în această zicere sunt ambele personaje amintite mai sus şi, atenţie, este vorba de primii doi oameni în stat!

Reclame

Ceremonie de final de an şcolar 2013-2014 la Şcoala Gimnazială „Antonie Mogoş” Ceauru

DSC00089 DSC00179 DSC00181 DSC00182 DSC00183DSCN5847 DSCN5836 DSCN5846DSC00144 DSC00043 DSC00046 DSC00052 DSC00055 DSC00152

Editorial VERTICAL, nr 417, 11 iunie 2014

Isteria  nu salvează România

 

Milioane de români au stat cu sufletul la gură să  vadă dacă Simona Halep, uluitoarea sportivă din România, va reuşi să îşi adjudece o competiţie sportivă importantă. Românca din Constanţa  este numărul 3 mondial într-o vreme când românii nu prea  sunt obişnuiţi cu asemenea  poziţii  în nici un domeniu, de aici apetenţa politicienilor de a-şi lustrui imaginea  cu rezultatele ei din tenis. Deocamdată nu a fost să fie, Simona Halep nu a luat Roland Garrosul dar fiind vorba de un sportiv  la început de carieră, doar 22 de ani, potenţialul de creştere este imens.

Dacă televiziunile şi îndemnurile unor mari sportivi au dat bine şi poate şi încredere tinerei  tenismane, mesajele politicienilor au fost ceva de genul “nuca în perete”. În momentul când o clasă politică nu are nici un merit  în afirmarea unui sportiv, în cazul Simonei Halep doar familia a făcut eforturi uriaşe, nu prea dă bine pentru politician să se bage în seamă, indiferent că te numeşti Victor Ponta, Crin Antonescu sau Mircea Geoană, ca să vorbim doar de cei care i-au purtat ghinion în tribune la Paris.  Este adevărat însă că politicienii din funcţii pot da recunoaştere şi cred că asta s-a întâmplat în aceste zile, în pofida unor comentarii mai mult sau mai puţin inspirate. Nu a dat bine “isteria” provocată de meci de ai fi crezut că România stă doar în evenimentul de la Paris dar cine ar fi putut sta indiferent faţă de ce se petrecea la mii de kilometrii de ţară.

De la vânzătoarele din pieţe la cofetari, de la cârciumi la frizerii, toată lumea a fost conectată la marele meci. Dar, şi aici se vede diferenţa faţă de fotbal, parcă totul a fost ceva artificial. Politicienii pot să declare cât vor că ţin cu Steaua, nu prea contează, dar s-a văzut că la Simona Halep a contat  imediat, mai ales că a ratat Roland Garrosul. Ce s-a întâmplat zilele trecute a fost o isterie naţională şi nu o atmosferă necesară marii performanţe, noroc că a fost vorba de un meci la Paris şi nu în ţară, că cine ştie ce se mai întâmpla.

În stilul dâmboviţean şi grobian, câţiva jurnalişti scăpătaţi şi care trăiesc din refulările lor pe micul ecran gustate de mulţi “inteligenţi” ca şi ei, au jignit-o pe marea sportivă. A-i condamna, a-i pune la stâlpul infamiei ar însemna că le dăm prea mare importanţă, lucru pe care şi-l doresc, eu propun doar o consolare, de Halep vom mai auzi!DSC00078

Expoziţie de tradiţii româneşti

Expozitie culinara

Vizita în Polonia, mai 2014

DSC00102 DSC00013 DSC00044 DSC00078DSC00190 DSC00023 DSC00055 DSC00082 DSC00092 DSC00101 DSC00107DSC00032DSC00467 DSC00034 DSC00053 DSC00061 DSC00091 DSC00186 DSC00213 DSC00259 DSC00278 DSC00301 DSC00327 DSC00356

Comunicare Simpozionul „GORJUL-VATRĂ DE ISTORIE ROMÂNEASCĂ”-2014

DSC00090Dascăli gorjeni pe fronturile Războiului de Reîntregire

 

Motto:

”Sunt două greutăți care ne apasă, dar,

 fără de care nu ne putem lipsi: AERUL și ISTORIA”

LUCIAN BLAGA

 

Prof. Cornel Șomîcu,

Director Școala Gimnazială ”Antonie Mogoș”

 

Pentru români, Primul Război Mondial a însemnat Războiul de Reîntregire Națională dacă acceptăm faptul că statul încropit de Mihai Viteazul la 1600 poate fi socotită prima întreprindere de acest gen reușită. Românii au plătit foarte scump această realizare dacă ne gândim la cifrele directe ale participării la război, date statistice prezente în Buletinul de Informații al Secției a II-a din cadrul Marelui Cartier General al Armatei Române, circa un million de victime, 330 000 de soldați și ofițeri morți și mai mult de 650 000 de victime din rândul civililor.

Foarte mulți dintre ofițerii și subofițerii Gorjului participanți la Războiul de Reîntregire au fost dascăli  sau au ajuns la catedră după anii de război. Mulți dintre ei s-au jertfit pentru România Mare, supremul gest de dragoste de țară pe care îl poate face un erou pentru țara sa. Oamenii de la catedră nu au făcut decât să pună în practică exemple sublime de generozitate și patriotism pe care le insuflaseră și propriilor elevi.

Încă din momentul pregătirilor de război era clar că era nevoie de toată capacitatea genetică a țării. Pentru că era  nevoie de un mare număr de ofiţeri, pentru Războiul de Întregire Statală ce se prefigura, guvernanţii  acelor vremuri  au organizat şcoli militare pregătitoare, de câte două luni, în vara anilor 1914, 1915 şi 1916 invitând învăţătorii cu grade inferioare să le urmeze şi  să devină ofiţeri de rezervă. Au fost peste 2000 de învăţători care au devenit  sublocotenenţi în aeastă perioadă. Aproape jumătate dintre ei au primit galoanele de  sublocotenenţi de rezervă în septembrie 1915. În judeţul Gorj procentul învăţătorilor  deveniţi ofiţeri a fost de peste 50% raportat la numărul lor. Din cei 140 de învăţători  concentraţi la începutul anului 1916, un număr de 126 erau proaspeţi sublocotenenţi de rezervă şi numai 14 erau grade inferioare.[1] Numărul ofițerilor și subofițerilor a fost insuficient pe tot parcursul luptelor din anii 1916-1917.[2]

La 15 august 1916, ministrul Instrucţiunii, I.G. Duca, va adresa o telegramă  circulară pentru toţi prefecţii cu obligaţia de a fi comunicată tuturor şcolilor primare  din judeţe. Se spunea în acest document, printre altele: “Armata română a fost  mobilizată. Războiul la care porneşte este război de dezrobire şi întregire a neamului; ea pleacă să înfăptuiască visul nostru de veacuri, speranţa cu care înaintaşii noştri au  trăit şi au putut trăi urgia vremurilor”. [3]Pe lângă locuitorii satelor, cei care dădeau grosul trupelor, erau mobilizați toți dascălii care erau ofițeri sau subofițeri în rezervă și puteau să lupte.

Dascălilor nemobilizaţi sau suplinitorilor li se  solicita să adune pe elevi la şcoală-deşi erau în vacanţă-şi să le arate importanţa momentului pe care îl trăiesc; să le explice că ne războim “pentru o cauză dreaptă”, că  “România intră în luptă pentru a pune capăt suferinţelor de veacuri ale fraţilor noştri de peste munţi şi din Bucovina pentru a le da putinţa ca într-o Românie liberă şi  întregită să se dezvolte în pace”. După aceea, elevii, cu drapelele în frunte, trebuiau să asiste la  plecarea trupelor şi să-i salute pe ostaşii care merg să lupte pentru aspiraţiile neamului  şi “mărirea patriei”.[4]

Jertfa de sânge a dascălilor gorjeni a fost foarte mare privind din perspective faptului că 19 dintre  ei nu s-au mai întors acasă iar alţi 13 au fost răniţi. Între gorjenii înrolaţi  în Regimentele 18 Gorj, 48/58 Lupeni şi 5 artilerie, toate cu garnizoana la Târgu-Jiu,  s-a aflat şi învăţătorul I.D. Isac din Pojogeni, ajuns în perioada interbelică chiar deputat.[5] Acestuia îi datorăm multe informaţii despre dascălii Gorjului care s-au jertfit în Războiul de Întregire. Aflăm astfel amănunte despre jertfa de sânge a  învăţătorilor Dobrescu Gheorghe şi Luţescu Gheorghe, Taşcău Ion, Tucă Marin-învăţător la Capu Dealului, Popescu Petre-învăţător la Șeasa-Budieni, Brăilescu Ion-învăţător din Colibaşi[6], Juscu Tudosie-învăţător în satul Topeşti, Bardan Ion-învăţător la Târgu-Cărbuneşti[7], Manolescu Ion-învăţător la Andreeşti, Vamvu Gheorghe-învăţător la Ciocadia ş.a. Reţinem şi jertfa profesorului Tiberiu Popescu, fost director al Gimnaziului “Tudor Vladimirescu”. Despre acesta din urmă, marele  istoric Nicolae Iorga spunea în Parlament: “Tânăr, frumos, inteligent, profesorul  gorjean a mers în luptă cu o antică simplicitate…I s-a propus tatălui său, ca partidul liberal din Gorj să-l treacă pe Tiberiu într-un loc fără pericol. Iar el, părintele, a  răspuns: el va merge la datoria lui orice ar fi să se întâmple cu dânsul”.[8]Tot la capitolul eroi ai războiului care nu s-au mai întors acasă menţionăm pe învăţătorii  Florea Niţulescu din Bobu, V. Duşe din Runcu, Atanasie Paţica din Polovragi, Petre Popeangă din Leleşti şi profesorul Stelian Sterescu. Au cunoscut prizonieratul  învăţătorii I. Giurgiulescu din Arcani şi Nicolae Stamatoiu din Stăneşti. Au reuşit să supravieţuiască războiului şi să se întoarcă acasă şi la şcolile lor învăţătorii D.  Anescu, Ion Manolescu din Andreeşti, D. Stănescu din Stăneşti, C. Roman din Bâlta, C. Brâncuşi din Brădiceni, C. Rovenţa din Hodoreasca, V. Rădulescu şi I. Coica din Arcani, I. Neferescu, I. Chiţiba şi I. Auraru din Tismana, D. Rebedea din Curtişoara,  Serghie Leuştean din Pociovalişte, C. Mogoşancu şi T. Nuculescu din Tg-Cărbuneşti, V. Dogaru din Licurici, C. Diaconescu din Tg-Jiu şi alţii.[9]

Revenind la I.D.Isac(1893-1963), să spunem că el a plecat la confruntările pentru România Mare din anii 1916-1919  din postura de sublocotenent în rezervă și comandant al plutonului 2 din compania a 9-a din Regimentul Gorj nr 18. Practic, viitorul deputat, a participat la toate evenimentele perioadei, aflăm acest lucru din cartea ”Zile de zbucium și glorie”(Pe Valea Jiului, 1916) care inițial era doar primul volum din trilogia care ar fi avut la volumul II ”De la Jiu la Trotuș”(Mărăști și Mărășești, 1917) și ”De la Jiu la Budapesta”(Pacea 1919), ambele neapărute.[10]Eroul gorjean a fost în fruntea subunității sale încă din 14 august 1916 când s-a decretat mobilizarea generală în România, a trecut Munții Vâlcanului și Parângului în fruntea soldaților săi ajungând până în preajma localității Pui. Va urma retragerea până în Moldova cu același Regiment nr 18 Gorj. Este unul dintre supraviețuitorii luptelor de la Mărăști și Mărășești, pentru care a și fost decorat  cu ”Steaua României”.[11]

Un alt mare dascăl gorjean, un publicist cunoscut și apreciat al perioadei interbelice, Petre P. Popeangă(1892-1970), se va remarca în anii Primului Război Mondial. Petre Popeangă a absolvit Școala Normală din Craiova(1909-1913) și Școala Militară de Ofițeri în Rezervă de la Turnu-Severin. A participat pe frontal de la Jiu la comanda plutonului 2, compania 13 din Regimentul Gorj nr 18. Învățătorul din Lelești s-a distins pe câmpul de  luptă, a pierdut ochiul drept pe front, a fost rănit la picior și a supraviețuit tifosului exantematic pe frontal din Moldova. Revenit la viața civilă, a slujit pe consătenii săi din Lelești cărora le-a învățat feciorii carte, a fost un publicist remarcabil în perioada interbelică, președinte al Federației Gorj a Băncilor Populare dar și revizor și inspector școlar.[12]

Un alt eminent dascăl și publicist după Primul Război Mondial a fost George Beuran Delaschela(1899-1987). Așa cum o arată și supranumele, George Beuran era din Schela Gorjului iar războiul l-a găsit ca elev la Gimnaziul Real ”Tudor Vladimirescu”. S-a înrolat ca cercetaș în Legiunea ”Domnul Tudor” și a participat la luptele de pe Valea Jiului unde a cunoscut-o și pe Ecaterina Teodoroiu.[13]

Unul dintre eroii Războiului de Reîntregire de pe meleagurile Gorjului a fost sublocotenentul Ion Vâlcu(1892-1983), profesoor cu specializare tehnică în viața civilă. Acesta a fost comandant de pluton și de companie în Regimentul 18 Gorj. Ca ofițer în rezervă, s-a afirmat în luptele de la Jiu, din vara și toamna anului 1916 dar și pe frontul din Moldova în anii următori. A fost în viața civilă profesor al Școlii Normale din Târgu-Jiu, calitate în care a contribuit și la formarea altor dascăli ai Gorjului.[14]

În lucrarea intitulată EPOPEEA JIULUI, Octavian Ungureanu acordă câteva pagini și plutonierului Gheorghe I. Novac(1885-1943), învățător din Ciuperceni-Gorj și tatăl cunoscutului istoric al Gorjului, Vasile Novac. Acesta a făcut armata la geniu și s-a specializat ca telegrafist-telefonist, calitate în care a și participat la luptele din Moldova.  A lăsat în urmă  memorii despre luptele românilor din perioada respectivă, valorificate după 1989.[15]

Un alt dascăl care îl găsim pe frontul Războiului de Reîntregire este preotul profesor Constantin V. Dănău(1889-1980), în perioada respectivă ocupând ca voluntar funcția oficială de secretar al Serviciului Religios de pe lângă Marele Cartier General al Armatei Române. A slujit la serviciile de spital și ambulanță pe frontul din Moldova fiind chiar predicator în linia I. În perioada interbelică era printre puținii dascăli de la Târgu-Jiu care avea trei licențe și doctorat în străinătate.[16]

A existat un dascăl gorjean care a supraviețuit Războiului de Reîntregire dar nu și următorului război mondial a fost Gheorghe Mănoiu(1895-1944). Născut la Rasova în comuna Bălești, Gheorghe Mănoiu a făcut Școala Normală la Craiova și apoi Școala de Ofițeri în Rezervă, din 1915 fiind sublocotenent în rezervă. Va fi rănit în bătălia de la Mărășești, acolo unde a și fost decorat cu ordinul ”Crucea Comemorativă” și ridicat la gradul de locotenent. În timpul spitalizării de la Iași o va cunoaște pe Ecaterina Teodoroiu, aceasta devenindu-i logodnică. Doar că povestea de dragoste a fost curmată de jertfa supremă a eroinei. Gheorghe Mănoiu a cerut și a luptat pe front în anul 1944 împotriva Germaniei. Va muri în urma bătăliei de la Oarba de Mureș, mormântul lui găsindu-se și acum în curtea Spitalului din Târnăveni alături de alți 490 de eroi cunoscuți și necunoscuți.[17]

Un alt erou al Războiului de Unificare a fost și învățătorul Ioan Neferescu(1889-1953) din Tismana. Acesta, ca mulți alți dascăli din Gorj, și-a lăsat elevii la clasă și a pornit cu arma în mână să își apere patria. Sublocotenentul Ioan Neferescu a fost commandant al Plutonului 2 din Compania a 7-a, sub comanda lui Nicolae Pătrășcoiu, eroul de la Jiu. A participat la luptele de pe Valea Jiului din toamna anului 1916, meritele sale aducându-i avansarea la gradul de locotenent. Comandantul companiei a 7-a va participa la memorabilele bătălii de la Mărăști, Mărășești și Oituz, acolo unde Armata Română s-a acoperit de glorie nepieritoare. De altfel, pentru avântul și vitejia dovedite de unitatea sa în luptele de la Mărășești, Regele Ferdinand I i-a conferit Ordinul Militar ”Mihai Viteazul” clasa a III-a, iar generalul Henri Berthlot l-a decorat cu Ordinul de Cavaler al Legiunii de Onoare a Franței. Mai reținem aici două informații relevante, în 1936 Ioan Neferescu primea de la Carol al II-lea medalia ”Răsplata Muncii” pentru serviciile aduse învățământului, în speță pentru ”construcțiuni școlare”. Va muri în Penitenciarul Văcărești la 28 noiembrie 1953 pentru simpla vină că și-a apărat țara.[18]

Au fost învăţători care au luptat şi în teritoriul ocupat de inamic, întreprinzând  diferite acţiuni de sabotare a armatei germane. Este cazul învăţătorului Victor Popescu  din Fărcăşeşti, sublocotenent de rezervă în Regimentul 18 Gorj, cel care rămas  accidental în spatele frontului, a organizat o grupă de partizani cu care a hărţuit, peste  un an de zile, trupele germane, reuşind în iunie 1917 chiar să alunge garnizoana  inamică din Târgu-Jiu. În primăvara anului 1918, acesta va izbuti să ajungă prin munţi  la trupele române din Moldova.[19]

Sublocotenentul în rezervă Victor Popescu, simplu învăţător în civilie, a ajuns  şef de partizani mai mult dintr-o întâmplare a sorţii, după ce s-a ascuns prin păduri  mai multe săptămâni, pentru a nu fi luat prizonier. În noaptea de 6 spre 7 decembrie  1916, cea în care administraţia română se retrăgea în Moldova, Victor Popescu a fost  surprins de o patrulă germană la locuinţa părinţilor din comuna Valea-cu-Apă şi  pentru a scăpa a ucis doi soldaţi nemţi. Din acel moment, sublocotenentul a hotărât să organizeze rezistenţa împotriva germanilor. Primii care i s-au alăturat luptei de gherilă   au fost cumnatul său Nicolae Popescu, învăţător în satul Covrigi, fiul acestuia, Ionel  Popescu[20], plutonierul Gheorghe Ioana, care era căutat deja pentru uciderea unor  soldaţi nemţi, Ion Prunescu, fost elev al Şcolii Militare din Craiova, Nicolae  Cărămidaru, fraţii Ilie şi Dumitru Cârciumaru, Ioan Crăciun şi Vasile Velican.

Misiunea iniţială a grupării a fost de culegere de informaţii despre deplasarea trupelor  şi atacarea patrulelor germane, precum şi transmiterea către comandamentele militare  române. Germanii l-au denumit „haiducul Victor” şi au încercat să-l prindă oferind  recompense populaţiei civile şi trimiţând spioni prin satele din Oltenia.

Victor  Popescu (1886-1970), s-a născut la 21 septembrie/4 octombrie 1886 în satul Valea cu Apă, comuna Fărcăşeşti, judeţul Gorj. Foarte important, tatăl său, Dumitru I. Popescu era învăţător în localitate. Victor Popescu a făcut studiile primare sub îndrumarea tatălui său, iar studiile secundare le-a urmat la Liceul „Tudor Vladimirescu” din Târgu Jiu, finalizându-şi cursurile la Şcoala Normală din Bucureşti.

În 1906, Victor Popescu a obţinut diploma de învăţător, manifestând o reală înclinaţie spre cariera didactică. Şase ani mai târziu a obţinut definitivarea în învăţământ, iar în 1913 a fost mobilizat în cadrul Regimentului 18 Gorj, ajungând pe frontul celui de-al doilea război balcanic. În 1916, el a fost avansat la gradul de sublocotenent în rezervă, apoi, comandant de pluton în cadrul Companiei a II-a, batalionul I din Regimentul 18 infanterie Gorj. Potrivit documentelor de arhivă,  Tânărul Victor Popescu  s-a distins prin curajul său în luptele date pentru eliberarea Transilvaniei, la Livezeni, Crivadia, Merişor. Victor Popescu a dovedit reale calităţi de conducere, aşa cum se arăta în dosarul său militar. În timpul retragerii armatei române din faţa trupelor germane şi austro-ungare, Regimentul 18 Infanterie a dat lupte grele pentru apărarea Văii Jiului, provocând pierderi numeroase în rândurile inamicului. Din cauza înaintării rapide a unităţilor militare austro-ungare şi germane pe teritoriul Olteniei, mulţi soldaţi români au rămas în spatele liniei frontului. În aceste condiţii, soldaţii români au încercat să reia legătura cu unităţile din care făceau parte. Pentru a nu fi capturat de ocupanţi, grupul condus de Victor Popescu, s-a îndreptat spre localitatea Valea cu Apă (judeţul Gorj), în satul natal.[21]

Tânărul învățător a încercat să îi capaciteze pe săteni să lupte împotriva ocupantului german și austro-ungar. Așa s-a născut o serie de proclamații. Prima dintre acestea, poate cea mai cunoscută, a fost  proclamaţia către locuitori, un manifest prin care populaţia era îndemnată să nu-şi piardă încrederea. La 27 mai 1917, conducătorii rezistenţei au proclamat credinţa nestrămutată în victorie şi au îndemnat populaţia să lupte prin toate mijloacele împotriva invadatorilor. Sunt semnificative următoarele cuvinte din acest document “Nu credeţi că rămân la noi germanii! Nu! Asta, nu! Nu credeţi niciodată!”

Răspândirea Proclamaţiei a dus la strângerea în jurul sublocotenentului Victor Popescu a numeroşi soldaţi români, rămaşi în spatele frontului inamic. În detaşamentul de partizani au mai intrat şi numeroşi ţărani precum şi prizonieri ruşi şi italieni evadaţi din lagărele germane şi austro-ungare.

Într-o altă proclamaţie, Victor Popescu le-a cerut tuturor locuitorilor şi mai ales soldaţilor aflaţi pe teritoriul ocupat să lupte pentru eliberarea ţării. ”Soldaţi de toate categoriile! Eu, ofiţerul vostru, vă ordon ca fără nicio întârziere să vă prezentaţi la statul major în pădure, pentru ca împreună cu ofiţerul vostru să luptaţi şi să vă faceţi datoria faţă de ţară. Nu uitaţi că aţi jurat a fi credincioşi ţării şi drapelului nostru care a fâlfâit pe Carpaţi şi care va mai fâlfâi şi pe alte meleaguri. Gândiţi-vă că jurământul, care e sfânt, trebuie ţinut în orice împrejurări….” În continuare patrioţii din grupul de partizani şi-au arătat hotărârea de a muri pentru ţară, dacă este nevoie: ”Şi dacă ne vor prinde, ne vor lua morţi dar vii niciodată! Vom muri ca români, iar nu ca nişte mişei şi trădători de ţară. ”[22]

Anul 1917 a fost deosebit de violent privind luptele dintre partizanii români şi autorităţile de ocupaţie. Astfel, la Bolboşi, Ploştina, Drăgoteşti, Trestioara partizanii români au provocat grele pierderi ocupanţilor. Acţionând după tactica lovirii prin surprindere şi a retragerii cu repeziciune, partizanii i-au pus de multe ori în dificultate pe soldaţii germani şi austro-ungari.

Cel mai interesant eveniment al acestei perioade s-a desfășurat în  iunie 1917, când partizanii atacă oraşul Târgu Jiu şi forţează garnizoana inamică să-l părăsească. Ascunşi în munţi şi aprovizionaţi de ţărani, gruparea rezistă mai multe luni. De altfel, şeful grupării, „haiducul Victor” (cum i se spunea lui Victor Popescu), trecea adeseori neobservat pe lângă patrulele germane deghizat în cioban, preot sau cerşetor. La un moment dat, recompensa pe capul „haiducului” ajunge şi la 30.000 de lei, iar nemţii fac totul ca să distrugă gruparea.

Peste 700 de martori sunt anchetaţi cu sălbăticie de către trupele de ocupaţie pentru a afla ascunzătoarea partizanilor. După executarea a zece camarazi, Victor Popescu decide să plece în Moldova şi ajunge nevătămat în tranşeele Armatei Române alături de cinci tovarăşi, printre care şi nepotul Ionel Popescu. Şi cu asta se sfârşeşte povestea grupării de partizani olteni.

Incercând să stârpească nucleul de lupta din pădurile Olteniei, autorităţile germane şi austro-ungare au arestat şi torturat zeci de locuitori nevinovaţi din localităţile Negomir, Grozeşti, Peşteana de Sus,Valea cu Apă (judeţul Gorj). La 8/21 iulie 1917 Tribunalul militar german din Târgu Jiu a condamnat la moarte 10 cetăţeni din localităţile Negomir, Bolboşi, Grozeşti, Drăgoteşti, Covrigi şi Horăşti sub acuzaţia de „înaltă trădare în timp de război”. Aflând de condamnarea la moarte a unor oameni care l-au ajutat, Victor Popescu a decis o lovitură îndrăzneaţă: atacarea închisorii din Turnu-Severin pentru a-i elibera pe toţi cei deţinuţi pentru că l-au susţinut. Grupul de partizani au atacat închisoarea în noaptea de 6/7 iulie 1917 şi au reuşit să facă o spărtură în gardul acesteia, prin care o parte din deţinuţi au izbutit să fugă. Cei condamnaţi la moarte însă, nu au putut să evadeze, iar atacul asupra închisorii a grăbit executarea lor de către germani. Cei zece martiri au fost ucişi la 11/24 iulie 1917. In faţa plutonului de execuţie, aceştia au avut o atitudine demnă.

Pentru gorjeni, momentul cel mai important din Primul Război Mondial a fost  Bătălia de la Jiu. Printre cei care s-au opus intrării trupelor germane în Târgu-Jiu la 14 octombrie 1916 s-au aflat şi profesorii de la Gimnaziul “Tudor Vladimirescu”: Ştefan  Bobancu, în vârstă de 60 de ani; profesorul Liviu Popa Radu; bătrânul G. Slăvescu, în vârstă de 85 de ani, tată a 7 copii, toţi ofiţeri în armata română; şi maestrul de gimnastică  Ion Rizu, comandantul Cohortei de cercetaşi “Domnul Tudor”.[23]Această cohortă  a cercetaşilor gorjeni, sub denumirea Legiunea “Domnul Tudor”, luase fiinţă în  decembrie 1914 şi avea în frunte pe doctorii Dimitrie Culcer şi Nicolae Hasnaş,  generalul Muică, Numa Frumuşanu, Gheorghe Tătărescu, Grigore Iunian, Tiberiu  Popescu, Emil Părăianu etc.[24]

Pentru faptele de arme a gorjenilor care au luptat în Războiul de  Reintregire a  Neamului, regele Ferdinand a decorat Regimentul 18 Dorobanţi Gorj cu Ordinul  “Mihai Viteazul”, clasa a III-a. Acest ordin militar de război a fost înfiinţat prin Înalt  Decret nr. 3249 din 21 decembrie 1916, publicat în “Monitorul Oficial” nr. 223, din 25 decembrie 1916. Au existat ofiţeri gorjeni decoraţi, inclusiv cadre didactice, atât în Regimentul 18 Dorobanţi, cât şi 58 Infanterie, 2 Artilerie şi alte unităţi.  Regele Ferdinand, în persoană, a decorat Regimentul 18 Dorobanţi Gorj cu ordinul  “Mihai Viteazul”, clasa a III-a, la 31 august 1917, la Poiana Ţigăncii, lângă Mărăşti.

Era al XI-lea regiment al Armatei Române, care primea această înaltă distincţie. Motivaţia s-a făcut, prin Î. D. Nr 834, din 4 august 1917: “Pentru vitejia şi avântul cu  care au luptat ofiţerii, subofiţerii şi soldaţii regimentului în luptele înverşunate ce s-au  dezlănţuit între 14 iulie 1917, repetând, astfel, strălucitele fapte de arme ce au săvârşit  pe valea Jiului, în luptele din 1916.

Atacând cu furie, poziţiile întărite de pe Dealul Mărăşti, de pe Dealul  Răchitaşul Mic, precum şi acelea de pe Muntele Ţina Neagră şi Ţina Golaşe au  aruncat, pe rând, trupele inamice, afară din liniile lor de apărare şi le-au pus pe fugă, în dezordine, până dincolo de Lepşa. Au luat prizonieri: 8 ofiţeri, 676 trupă şi au capturat: 4 obuziere mari, 4  mitraliere, 13 mortiere de tranşee, 1 tun de munte, 3 camioane, 900 lăzi de grenade şi bombe, precum şi un bogat material de război”.[25]

Din contribuția dascălilor gorjeni la Războiul de Reîntregire reținem și participarea la Campania din 1919 împotriva Ungariei. Între iunie și decembrie 1919, Regimentul 18 Gorj s-a aflat departe de sediul său de cantonament, oamenii săi remarcându-se în luptele din Ungaria.[26]La 18 august 1919 efortul victorioasei  armate  române era apreciat de autorități. Dr. Teodor Mihali, vicepreședinte al Marelui Sfat Național al Transilvaniei, trimitea generalului Constantin Prezan, o telegramă în care se specifica: ”Marele Sfat Național al Transilvaniei și Părților Ungurene, ales din Adunarea Neamului de la Alba Iulia, …aduce, prin Dv., domnule general, prinosul său de recunoștință glorioasei și nebiruitei Armate a Neamului Românesc. Vitejia străbună, reînviată de eroii de la Oituz, Mărăști și Mărășești scrie, astăzi, cu sânge, pe malurile Tisei, pagini de strălucire nouă pentru istoria românismului. Dezrobitorii și dezrobiții, luptând alături, soldații neamului smulg admirația lumii, frâng rândurile vrăjmașului și clădesc, cu brațele lor de fier, temelia României Unite..”[27]

Așa cum am putut vedea în aceste rânduri, printre luptătorii Gorjului la marea înfăptuire națională din 1918 s-au numărat și foarte mulți dascăli, ofițeri și subofițeri în rezervă. Toți au luptat cu arma în mână pentru România Mare și foarte mulți dintre ei nu s-au mai întors acasă.

 


[1]  Direcția Generală  a Arhivele Naţionale Bucureşti, fond M.C.I.P., dosar 1027 II/1916, f. 192-193

[2] Regimentul 18 Gorj a avut lipsă pe parcursul luptelor din toamna anului 1916 și 14 ofițeri.(Novac, Vasile, Regimentul Gorj Nr 18 ”Tudor Vladimirescu”, Târgu-Jiu, Editura Măiastra, 2011, pag. 71-198

[3] Șomâcu, Cornel, File din Istoria Școlii Gorjene, Târgu-Jiu, Editura Măiastra, 2010, pag. 100

[4]  Adăniloaie, Nichita, Istoria învățământului primar, București, Editura CrisBook Universal, 1998, pag 332

[5]  Kalustian, L, Un dascăl de ţară: Ion D. Isac,  în I. D. Isac-DIN ZILELE UNUI ÎNVĂŢĂTOR DE LA ŢARĂ, Editura Eminescu, Bucureşti, 1982, pag. 5-11

[6]  Popescu,S,  Banţa, C, Şi pentru dascăli iubirea cea mare a fost apărarea şi întregirea patriei, în GORJEANUL, serie nouă, anul III, nr 552-553, din 5-6 octombrie 1991

[7] Nichifor, Gheorghe, IntelectualitateaGorjului  și  Marea Unire, Târgu-Jiu, Editura Alexandru Ștefulescu, 1995, pag. 45

[8] Ibidem, pag. 47-48

[9] Ibidem, pag. 55

[10] Ungureanu, Octavian, Căpitan Ion D. Isac(1893-1963) în EPOPEEA JIULUI 1916-Purtători de drapel la chemarea țării. Jurnale de campanie. Memoriale de război, Antologie de Octavian Ungureanu, Târgu-Jiu, Gorjeanul, 1996, pag. 40-41

[11] Idem

[12] Ibidem, pag. 32-33

[13] Ibidem, pag. 26-27

[14] Ibidem, pag. 17-18

[15] Ibidem, pag. 34-35

[16] Ibidem, pag. 36-37

[17] Șomîcu, Cornel, Monografia comunei Bălești, județul Gorj, 2008, Târgu-Jiu, Editura Măiastra, pag. 144-146

[18] Ispas, Constantin, Nemuritorii, vol. III-Vitejii Gorjului Cavaleri ai Ordinului ”Mihai viteazul”, Târgu-Jiu, Editura Centrului Județean al Creației, 2004, pag. 63-70

[19] Căzănișteanu, C, Din lupta corpului didactic și a tineretului studios român împotriva ocupației germane(1916-1918), în STUDII ȘI ARTICOLE DE ISTORIE, XVI, București, 1970, pag. 131-133.

[20] Năstase, Liliana, Stoica, Ionel, Partizanii din pădurile Olteniei, în HISTORIA, an IX, nr 96, decembrie 2009, pag. 60-63.

[21] Novac, Vasile, Regimentul Gorj Nr 18 ”Tudor Vladimirescu”, Târgu-Jiu, Editura Măiastra, 2011, pag. 135

[22] Apud Șomîcu, Cornel, File din Istoria Școlii Gorjene, Târgu-Jiu, Editura Măiastra, 2010, pag. 105

[23] Ungureanu, Octavian, Soldați fără uniformă în bătălia de la Jiu, în LITUA, VII, Târgu-Jiu, 1997,pag. 174-180

[24] Nichifor, Dorina, Mărturii gorjene inedite despre Cohorta DOMNUL TUDOR, în LITUA, VIII, Târgu-Jiu, 2000, pag. 151-155

[25] Novac, Vasile, Cavaleri gorjeni ai Ordinului ”Mihai Viteazul”, în LITUA, VIII, 2000, pag. 197-215

[26] Novac, Vasile, Regimentul Gorj nr 18 ”Tudor Vladimirescu”, Târgu-Jiu, Editura Măiastra, 2011, pag. 199-216

[27] Idem