„Legăturile lui Bartolomeu Anania cu Gorjul”
Ediţia din 29 octombrie 2012 a emisiunii „Cine a fost odată-n Gorj” oferă telespectatorilor gorjeni amănunte despre legăturile lui Bartolomeu Anania, fost mitropolit al Ardealului, cu judeţul Gorj. Cel care s-a ocupat cu atenţie de acest subiect este tânărul istoric şi publicist Andrei Popete-Pătraşcu. Spicuim câteva informaţii din cele oferite pentru această emisiune.
Bartolomeu Anania a fost una din personalităţile marcante ale Bisericii Ortodoxe Române, care a îmbinat în mod fericit religia şi cultura, fiind supranumit „Leul Ardealului” pentru intransigenţa şi conservatorismul în apărarea valorilor ortodoxe şi culturale româneşti.
A fost Mitropolit al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului, membru de onoare al Academiei Române şi s-a născut la 18 martie 1921 din părinţii Ana şi Vasile Anania, în comuna Glăvile, urmând cursurile Seminarului Teologic Central din Bucureşti între 1933 şi 1941. Frecventează şi cursurile liceelor „Dimitrie Cantemir” şi „Mihai Viteazul”, după care, în 1943, îşi ia bacalaureatul.
Mult timp Bartolomeu Anania s-a aflat în atenţia organelor de securitate care au exploatat mult subiectul apartenenţei sale la o anume grupare politică. La vîrsta de 14 ani se înscrie în organizaţia „Mănunchiul de prieteni”, organizaţie legionară a tineretului şcolar.
În memoriile sale Bartolomeu Anania va regreta mai tîrziu apartenenţa la Mişcarea legionară şi se explică în, de-acum, celebrul său „Jurnal” afirmând: „/…/ mi-a fost dat să văd şi reversul medaliei, adică faţa neştiută a Gărzii de Fier, cu care nu puteam fi de acord. Mărturisesc, însă, că, în /…/ Seminar nu se făcea politică, nici anti-semitism, ci doar educaţie şi că nu am avut de învăţat decît lucruri bune: iubire de Dumnezeu, de neam şi de patrie, corectitudine, disciplină în muncă, cultivarea adevărului, respect pentru avutul public, spirit de sacrificiu.”
Hirotonisit călugăr la Mănăstirea Antim de către fostul său profesor din seminar Firmilian Marin Mitropolit al Olteniei, fără să-i declare vreo filiaţie duhovnicească, bartolomeu anania îi destăinuieşte acestuia lupta sa lăuntrică şi primeşte sfatul de a se muta la o altă mânăstire. Din rânduială dumnezeiască îl întâlneşte pe părintele Gherasim Bica, stareţul mânăstirii Polovragi din judeţul Gorj, care avea un post vacant de diacon. Urmează, firesc, o cerere de concediu pe baza unui certificat medical (cu diagnosticul „de complezenţă”: astenie nervoasă), iar ceva mai târziu, transferul. După plecarea lui, peste câţiva ani, mânăstirea Antim va trece printr-o revigorare a vieţii duhovniceşti, fiind locul de întâlnire şi rugăciune al membrilor „Rugului aprins”.
Ajuns la Polovragi, Bartolomeu Anania intră într-o nouă etapă a vieţii sale (nu doar monahale). De altfel, va mărturisi cităm… că „Polovragi a rămas până astăzi mânăstirea inimii mele, nu numai pentru frumuseţea locului, ci şi pentru limpezimile sufleteşti pe care mi le-a dat atunci”.
Ca şi la Antim, obştea era alcătuită din tineri studioşi, dar cei de aici erau mai mici ca vârstă, elevi de seminar şi liceu, ucenici ai părintelui Gherasim.
Relaţia dintre stareţ şi călugări era de data aceasta nu doar administrativă, ci şi duhovnicească, Bartolomeu aflând aici ceea ce îi lipsise dincolo: „duhul comunitar, spiritul de dăruire, dragostea nefăţarnică”. Libertatea pe care se întemeia existenţa acestei mici comunităţi era practic o disciplină liber consimţită.
Părintele Bartolomeu nu a devenit ucenicul propriu-zis al stareţului, ci mai degrabă un prieten, între ei înfiripându-se „o amiciţie de durată”, căci „stareţul ştia carte bună, avea minte ageră şi argumente solide în discuţii, dar farmecul lui adevărat era un ascuţit şi fin simţ al umorului, de pe urma căruia au rămas multe zicale în lumea călugărească, de la Bica citire”.
În liniştea mânăstirii şi-a revenit treptat şi a început din nou să-şi pună problema traseului său existenţial, dar fără să neglijeze cadrele vieţii monahale. Conştient că nu are o vocaţie mistică propriu-zisă, că relaţia lui cu Dumnezeu nu se poate baza pe mari nevoinţe ascetice, că nu poate fi un contemplativ isihast, şi-a propus să urmeze o altă cale spirituală, anume de a sluji lui Dumnezeu prin slujirea concretă a omului. Ceea ce, de altfel, nu-l îndepărta de un anumit specific monahal, de a-i sluji aproapelui nu doar prin rugăciune, ci şi practic, chiar şi în ce priveşte asistenţa medicală, după cum dovedesc vechile bolniţe zidite în incintele mânăstirilor. Recunoştea că rugăciunea lui zilnică „era departe de puterea Sfinţilor Părinţi, a căror rugăciune putea nu numai să alunge suferinţa unui om, ci şi să schimbe cursul istoriei”. Va rămâne călugăr şi va deveni medic, „preot şi doctor, lucrând deopotrivă cu spiritul şi cu formula chimică, suplinind cu una ceea ce n-ar putea să facă alta”. Oricum, în vremurile acelea se găseau destui călugări care studiau medicina, deci intenţia sa nu reprezenta ceva ieşit din comun.
Această hotărâre l-a dus la părăsirea temporară a mânăstirii Polovragi, pentru a-şi continua studiile liceale în Bucureşti. Printre alte experienţe, a avut aici şi prima încercare a spaţiului concentraţionar, fiind condamnat la şase luni închisoare, pentru deţinerea de materiale legionare şi arme în podul Mănăstirii Cernica. Să vedem cum arată acest aspect în documentele Securităţii din Dosarul de Urmărire Informativă 1450 volumul 1 A, fila 7 (provenit din Arhiva Ministerului de Interne, Fond Informativ): „Postul de Jandarmi Polovragi/ Notă informativă nr. 360 din 31 octombrie 1944 – Ierodiaconul Vartolomeu Anania, de fel din comuna Glăvile Judeţul Vîlcea, în prezent cu domiciliul obligatoriu la Mănăstirea din comuna Polovragi – Gorj, în timpul examenului la Facultatea de Teologie din Bucureşti, în anul 1943, făcîndu-i-se percheziţie, s-au găsit în podul locuinţei sale broşuri cu caracter de propagandă legionară”.
Cu această ocazie a fost cercetat numitul Demetriu G. Nicolae, maior din Bucureşti, care a declarat că după rebeliunea din ianuarie 1941 a dat spre păstare preotului Anania Vartolomeu de la Mănăstirea Antim o ladă de campanie conţinînd cărţi şi broşuri legionare, precum şi două revolvere cu mai multe cartuşe care au fost depozitate de acesta în podul mănăstirii respective.
Cu actele dresate de către organele Prefecturii Poliţiei Capitalei, a fost înaintat Curţii Marţiale Bucureşti, iar la 3 noiembrie 1943, prin sentinţa 5887/1943, a fost condamnat aşadar la 6 (şase) luni închisoare pentru deţinere de materiale de propagandă legionară. Pedeapsa a executat-o în Închisoarea Corpului 2 Armată, parte la Jilava şi ultima lună în lagărul de internaţi Tg. Jiu. În aceleaşi documente de arhivă se arată că “Numitul a fost eliberat din lagărul Tg. Jiu şi stabilit în Polovragi de la 8 aprilie 1944, la mănăstirea de unde plecase. Datorită faptului că numitul a fost condamnat pentru deţinere de materiale de propagandă legionară şi pentru că a părăsit localitatea şi mănăstirea fără autorizaţia noastră, suntem de părere că Legionarul Ierodiaconul Vartolomeu Anania a meritat să fie internat în lagăr.”
Din „surse ocazionale” aflăm că „Este un element cu un bogat bagaj cultural ocupîndu-se de scrieri şi compoziţii literare. /. . . . . . . / Se află în bune relaţii cu Andrei Scrima, bibliotecar la patriarhie, frate de mănăstire, /. . . . . . /, cu artistul Nicolae Brancomir de la Teatrul Naţional I. L. Caragiale, Bucureşti, cu compozitorul Ion Dumitrescu, Laureat al Premiului de Stat, cu regizorul Ion Şahighian şi Mihai Zirra, cu scriitorul academician Tudor Arghezi, cu Teoctist Arăpaşu consilier la patriarhie, legionar notoriu, cu mitropolitul Craiovei Firmilian, fost legionar, cu mitropolitul Valerian Zaharia de la Oradea, fost legionar /…/.”
Eliberat, s-a întors la Polovragi, unde i s-a fixat domiciliu obligatoriu. Propunându-şi să nu devină o victimă a conjuncturilor politice, îşi reia la mânăstire îndeletnicirile scriitoriceşti şi pregătirea pentru Facultatea de Medicină din Cluj-Sibiu, unde în curând va fi şi admis.
Dacă ar fi să spunem câteva cuvinte despre obştea bisericească a părintelui Eudoxiu de la Polovragi am putea aprecia că aceasta împingea spre o anumită libertate spirituală până la a da impresia că se rupe de moştenirea călugărilor ce vieţuiseră anterior acolo. Era constituită din „cinci sau şase” ucenici, „toţi tineri şi iubitori pe carte”, adunaţi de stareţ din diferite locuri şi întreţinuţi de acesta la şcoală, din salariul său şi din veniturile mânăstirii, de altfel precare. Eudoxiu era un stareţ „nou”, dăruit „în întregime tinerilor săi ucenici”. Noutatea se datora nu doar venirii lui recente în funcţia de stareţ, ci şi modului de viaţă introdus de el. Nu-l interesa noutatea, ci înnoirea, de aceea ucenicii îl considerau drept model. Eudoxiu era prin excelenţă părintele care se îngrijea de fiii săi duhovniceşti.
În memoriile sale, Bartolomeu anania aminteste despre mănăstirea de la Polovragi următoarele:
Încadrându-se în specificul mânăstirilor autohtone, la Polovragi chiliile nu se încuiau, în virtutea aceluiaşi vot al sărăciei. Comunitatea monahală este descrisă mai degrabă ca o familie duhovnicească, căci ea nu este o masă în care persoanele dispar, ci se constituie într-un mediu favorabil dezvoltării fiecărui membru. Obştea era asemenea unui trup cu mădulare şi funcţii deosebite, aşa cum caracterizase Sfântul Apostol Pavel comunitatea Bisericii. Stareţul, părintele comunităţii, trasa în linii mari programul fiecărei zile, cu pravilă mai puţină, dar regulată, cu masa de amiază gătită de el însuşi, cu ascultările ucenicilor de a studia. Trăsăturile lui de caracter se reflectau însă şi asupra celorlalţi, dar nu în mod egal. Unii erau mai nevoitori, alţii mai puţin. Şi pentru că măsura este „podoaba oricărui lucru”, după cuvintele Sfântului Isaac Sirul, stareţul îşi folosea autoritatea pentru a tempera râvna celor dintâi. Fratelui Sile, bolnav de plămâni, dar foarte râvnitor în a se înfrâna de la hrană, i-a poruncit să consume slănină în post. Având însă şi virtutea dreptei socoteli, stareţul ştia cât să întindă coarda, şi uneori se făcea tuturor toate, ca să-i câştige pentru Hristos, ca în scena câinelui ce trebuia învăţat să urle la lună. Cu toate acestea, naratorul nu-şi elogiază protagonistul, ci dimpotrivă, îl caracterizează drept „un om admirabil, dar nu un bun pedagog”, având comportamentul unui părinte „care-şi răsfaţă copiii”. Virtuţile şi defectele sunt astfel echilibrate în creionarea unui personaj dinamic, dar cu atât mai verosimil, cu cât nu i se conferă niciun fel de aură.
După aceste cuvinte atât de
Cel care avea să ajungă mitropolit al, Albei, Crişanei şi Maramureşului, IPS (†) Bartolomeu Anania, are o contribuţie deosebită în cadrul Bisericii ortodoxă Române de astăzi, editând o nouă versiune a Bibliei sau Sfintei Scripturi, în anul 2001. acesta are meritul de a fi editat prima biblie românească prin metoda comparatistă: ediţia curentă a fost confruntată cu treisprezece versiuni reprezentative, româneşti şi străine, precum şi cu textele originale, în osteneala de a restaura, pentru Vechiul Testament, prezenţa şi autoritatea Septuagintei (versiunea în limba latină a bibliei), a versiunii in limba greacă dar şi Versiunea Ebraică, accesibilă adiacent prin cele mai bune traduceri occidentale, Diferenţele semnificative dintre aceste versiuni, sunt semnalate şi, după caz, comentate în notele infrapaginale.
Omul de cultură, detaşat de această dată, posturii de slujitor al lui Dumnezeu, realizează diortosirea și adnotarea Sfintei Scripturi, adăugând: „dacă ai zăbovit asupra-i cu un oarecare interes lingvistic, vei fi aflat că în ebraică şi în greaca veche sunt semănate cuvinte, fraze şi denumiri eterogene (…); dacă ai citit-o numai ca pe o operă literară ai gusta într-însa belşug de genuri şi specii, poezie lirică şi epică, istoriografie, legislaţie, imnuri sacre şi sapienţiale, pagini profestice şi apocaliptice, proze scurte şi nuclee de roman, scenarii dramatice şi eseuri filosofice, sentinţe aforistice şi incantaţii prozodice (…)”
Cu o acribie exemplară, IPS (†) Bartolomeu Anania continuă: „dacă ai cerceta-o (Biblia – n.n.) cu un ochi critic necruţător, vei fi descoperit şi ceea ce în fapt căutai: naivităţi, inadvertenţe, lacune, suprapuneri, distorsiuni, interpolări, paralelisme şi multe alte metehne care te vor sminti în măsura în care te vei opri aici”.
Cuvântul Biblie provine din grecescul „biblion” (βιβλίον), care la început a însemnat „hârtie”, apoi şi-a generalizat înţelesul de „carte”, şi se referă la scripturile sacre din iudaism şi creştinism. Aceste scripturi sunt compilaţii ale unor documente separate (numite „cărți”) scrise pe o perioadă lungă de timp. Au fost mai întâi adunate pentru a forma prima Biblie evreiască, Tanach, iar mai târziu, cu adăugiri, Biblia creștină, numită de creştini şi Sfânta Scriptură.
„Dacă admitem că toţi autorii Bibliei – afirmă IPS (†) Bartolomeu Anania – au fost teo-logi = „cuvântători de Dumnezeu”, e bine de amintit că, prin rostire, teologia lor a devenit filologie. De aici, nevoiosul nostru drum, prin secole şi milenii, de a străbate straturile filologice spre a ajunge din nou la teologie”.
La capătul acestor „cerneri” şi „discerneri” s-a putut stabili că Vechiul Testament conţine 39 de cărţi canonice, recunoscute de către tradiţia iudaică, pe de-o parte şi de Biserica Ortodoxă, pe de alta. Acestora li se adaugă alte 14 cărţi, pe care ambele tradiţii de consideră doar „bune de citit”, conţinutul lor nefiind obligatoriu pentru „actul de credinţă în sine”.
În timp ce Noul Testament nu ridică probleme textuale majore, textul Vechiului Testament, este şi astăzi obiectul diferenţelor de opinie, conturate de-a lungul timpului, „în funcţie mai ales de apartenenţele confesionale”. Cu foarte puţine excepţii, cărţile Vechiului Testament au fost scrise în limba ebraică (versiunea masoretică), pe durata a douăsprezece secole („se estimează că anul 1250 î. Hr. este acela în care Moise a primit tablele Legii pe muntele Sinai”). Aceştia, în timp, s-au dispersat, alcătuind ceea ce astăzi se numeşte „diaspora” (împrăştiere).
Acest aspect a condus în a doua jumătate a secolului al III-lea î.Hr., ca regele Ptolemeu al II-lea Filadelful să finanţeze traducerea Bibliei în limba greacă. 72 de învăţaţi evrei, aduşi din Palestina, în oraşul Alexandria, au lucrat separat, la noua versiune, numită ulterior „Septuaginta”. Tradiţia reţine că variantele celor 72 de traduceri s-au dovedit la final identice, iar lucrarea a căpătat astfel o mare autoritate, fiind considerată „ca al doilea original al Vechiului Testament”.
Tradus ulterior în limba greaca si Latina, semnificaţiile originale îşi vor pierde treptat din sensuri.
În ceea ce priveşte poporul român, ca parte a lumii ortodoxe, acesta şi-a a vut Biblia tradusă tot după Septuaginta: Biblia lui Şerban, Bucureşti, 1688, Biblia de Buzău, 1854-1856, Biblia lui Şaguna, Sibiu, 1856-1858, ultima ediţie din marea filiaţie, fiind tipărită la Bucureşti, în anul 1914.
În anul 1936, Gala Galaction, Vasile Radu şi Nicodim Munteanu, vor edita Biblia tradusă după Textul Masoretic. „Această opţiune – se spune în „Cuvântul lămuritor asupra Sfintei Scripturi” – a fost motivată de Galaction prin trebuinţa ca şi noi, ortodocşi, să avem textul folosit de sectele neoprotestante (care au preluat Textul Masoretic) spre a le putea combate mai uşor!”.
Deşi au existat de-a lungul timpului semnale de alarmă, înclusiv patriarhul Nicodim în anul 1944, toate versiunile româneşti ale Vechiului Testament apărute după ediţia Bibliei din 1936, nu sunt decât reluări ale acesteia, „cu revizuiri mai mult sau mai puţin importante, mai mult sau mai puţin controlate”.
Timp de aproape opt decenii iată, Biserica Ortodoxă Română nu a mai avut o versiune vechitestamentară după Septuaginta, ci după Textele Masoretice, adică versiunea ebraică a Vechiului Testament.
Abia în anul 2001,Bartolomeu Anania, teolog şi cărturar de aleasă vocaţie, a reusit să realizeze osmoza dintre religie şi cultură, dăruindu-ne ediţia jubiliară a Bibliei, adoptată ca text oficial al Bisericii Ortodoxe Române.
