Anul școlar 2011-2012-sub zodia schimbării(I)

Anul școlar 2011-2012 va fi cel mai plin de schimbări după 1989. În Educație se aplică o nouă lege, un nou calendar al cursurilor și vacanțelor dar și o funcționare a școlilor pe principii economice(costul per elev). Metodologiile de aplicare ale Legii Educației Naționale sunt gata și vor fi publicate la timp pentru ca ele să se aplice de la 1 septembrie 2011 iar calendarul școlar prevede vacanțe mai mari în interiorul anului școlar.

Anul școlar 2011—2012 are 36 de săptămâni de cursuri, însumând 177 de zile lucrătoare.
 Pentru clasele terminale din învățământul liceal, anul școlar are 37 de săptămâni, din care durata cursurilor este de 33 de săptămâni, 4 săptămâni fiind dedicate desfășurării examenului național de bacalaureat. Cursurile claselor terminale se încheie la data de 1 iunie 2012. Pentru clasa a VIII-a, anul școlar are 36 de săptămâni, din care durata cursurilor este de 35 de săptămâni, o săptămână fiind dedicată desfășurării evaluării naționale. Cursurile claselor a VIII-a se încheie la data de 15 iunie 2012.

 Vacanțe mai lungi

 Anul școlar 2011—2012 începe la data de 1 septembrie 2011, se încheie la data de 31 august 2012 și se structurează pe doua semestre, după cum urmează: semestrul I: Cursuri — luni, 12 septembrie 2011 — vineri, 23 decembrie 2011. În perioada 22—30 octombrie 2011, clasele din învățământul primar și grupele din învățământul preșcolar sunt în vacanță.
Vacanța de iarnă — sâmbătă, 24 decembrie 2011 — duminică, 15 ianuarie 2012: semestrul II:Cursuri — luni, 16 ianuarie 2012 — vineri, 6 aprilie 2012. Vacanța de primăvară — sâmbătă, 7 aprilie 2012 — duminică, 22 aprilie 2012. Cursuri — luni, 23 aprilie 2012 — vineri, 22 iunie 2012. Vacanța de vară — sâmbătă, 23 iunie 2012 — duminica, 9 septembrie 2012.

Vor fi și trei zile libere în acest an școlar:  joi, 1 decembrie 2011 — Ziua Națională a României;  marți, 1 mai 2012 — Ziua Muncii;  luni, 4 iunie 2012 — a doua zi de Rusalii.

 O săptămână specială dedicată activităților extrașcolare

Săptămâna 2—6 aprilie 2012 va fi dedicată, în premieră,  activităților educative extracurriculare și extrașcolare, în cadrul programului numit „Școala altfel”. În această săptămână nu se organizează cursuri conform orarului obișnuit al unității de învățământ, iar programul „Școala altfel” se va desfășura în conformitate cu un orar special.
Scopul acestui program este implicarea tuturor copiilor preșcolari/elevilor si a cadrelor didactice în activități care să răspundă intereselor și preocupărilor diverse ale copiilor preșcolari/elevilor, să pună în valoare talentele și capacitățile acestora în diferite domenii, nu neapărat în cele prezente in curriculumul național, și să stimuleze participarea lor la acțiuni variate, în contexte nonformale.
De asemenea, în perioada 2—6 aprilie 2012, Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului organizează fazele naționale ale olimpiadelor școlare pe discipline de învățământ si, după caz, ale concursurilor școlare.

Foarte important, în programul „Scoala altfel”, elaborat si organizat de fiecare unitate de învățământ, vor fi incluși toți copiii preșcolari/elevii și toate cadrele didactice care nu participă la faza națională a olimpiadelor și concursurilor școlare.
 Pentru elaborarea programului de activități, în timpul primului semestru se vor solicita propuneri elevilor, la orele de dirigenție, și cadrelor didactice, în cadrul ședințelor comisiilor metodice. După colectarea propunerilor se vor desfășura dezbateri în colectivele de elevi, in consiliul elevilor, în consiliul profesoral și în comitetul reprezentativ al părinților, în vederea adoptării programului agreat de majoritatea elevilor si a cadrelor didactice.
Se recomandă elaborarea unor proiecte  care să urmărească și să permită realizarea unor obiective educaționale prin activități care, în programul normal din perioada cursurilor, nu se pot derula. Proiectele se pot organiza și în consorțiile școlare, în parteneriat cu alte unități de învățământ, cu organizații neguvernamentale, cu palatele și cluburile copiilor, cluburile sportive școlare, cu direcțiile de tineret si sport, taberele școlare, cu instituții culturale și științifice (institute de cercetări, facultăți etc.), cu poliția, jandarmeria, inspectoratele pentru situații de urgență, direcțiile de sănătate publică, agențiile pentru protecția mediului etc.
Atât elevii, cât și cadrele didactice vor alege activitățile la care doresc să participe din lista celor propuse. De asemenea, se va avea în vedere posibilitatea implicării părinților care doresc acest lucru, precum si a altor parteneri. Fiecare activitate la care participă copii preșcolari/elevi trebuie să fie coordonată de un număr corespunzător de cadre didactice. Indiferent de tipurile de activități organizate, conducerea unității de învățământ și cadrele didactice vor lua toate masurile pentru asigurarea supravegherii copiilor preșcolari/elevilor si a securității acestora.
Tipurile de activități care pot fi organizate în cadrul programului „Școala altfel” pot include, fără a se limita la acestea:  activități culturale; activități tehnico-științifice; activități sportive; activități de educație pentru cetățenie democratică, pentru promovarea valorilor umanitare (inclusiv voluntariat, caritate, implicare activă în societate, responsabilitate socială, relații și comunicare etc.); activități de educație pentru sănătate și stil de viață sănătos (inclusiv referitoare la dependența de calculator, siguranța pe internet etc.); activități de educație ecologica și de protecție a mediului (inclusiv colectare selectivă, economisirea energiei, energie alternativă etc.); activități de educație rutieră, PSI, educație pentru reacții corecte in situații de urgență etc.
Aceste activități se vor organiza sub diferite forme, ca de exemplu:  ateliere de teatru, dans, muzica, arte plastice, educație media si cinematografica; competiții organizate la nivelul scolii, al grupurilor de școli, al localității sau al județului;  mese rotunde, dezbateri; activități de voluntariat sau de interes comunitar; campanii antitutun/antialcool/antipoluare/de prevenire a delincventei juvenile/de prevenire a traficului de persoane etc.;  proiecte comunitare, de responsabilitate socială;  educație de la egal la egal (peer-education);  schimburi de experiență; vizite de studii;  tabere/scoli de creație sau de cercetare;  parteneriate educaționale si tematice la nivel de unități de învățămaânt, pe plan intern si internațional, pentru dezvoltarea aptitudinilor pentru lucrul in echipa si in proiecte.
Activitățile vor fi organizate în fiecare zi lucrătoare a săptămânii menționate, acoperind cel puțin numărul de ore prevăzut în orarul obișnuit al școlii atât pentru elevi, cat si pentru cadrele didactice.

Anul școlar-repere

 Tezele din semestrul I al anului școlar 2011— 2012 se susțin, de regulă, până la data de 30 noiembrie 2011. Tezele din semestrul al II-lea al anului școlar 2011—2012 se susțin, de regulă, până la data de 25 mai 2012.
Calendarul examenelor/evaluărilor naționale, al examenelor de absolvire, respectiv de certificare a competențelor profesionale, precum și calendarul admiterii în clasa a IX-a se aprobă prin ordine distincte ale MECTS.

 

Familia Culcer la GORJ TV

Familia Culcer la Gorj Tv

 

În istoria acestor meleaguri, familia Culcer a jucat un rol important. Veniţi din Ardeal ca şi Magherii, Culcerii au marcat istoria Gorjului ca: doctori-Dimitrie, Dumitru-Tache, Dimitrie-Max şi Ana; ofiţeri-Vladimir-căpitan, Ion-general şi Costică-căpitan; prefecţi: Eugen-subprefect şi Grigore-prefect. De remarcat că şi doctorii din familie au deţinut funcţia de prefect sau directori ai unor instituţii din judeţ sau din ţară.

Culcerii au sosit la Târgu-Jiu în 1842 când Dimitrie Culcer ajungea medic al oraşului şi ginere al prefectului de atunci, N. Otetelişanu. Cu ici întreruperi, această familie a rămas la Târgu-Jiu până în perioada comunistă. Gorjenilor le-au rămas în memorie mai ales medicii: Dimitrie Culcer (1807-1867), Dumitru-Tache Culcer (1850-1927) şi Dimitrie Max Culcer (1882-1969). Multe din însemnările despre familia Culcer şi cele două secole de istorie le datorăm lui Gabriel Culcer, fiul lui Dimitrie Max Culcer, cel care a dedicat şi o carte tatălui său şi familiei prestigioase din care face parte. Din nefericire, fiul său Mircea a murit prematur. Mai multe case din centrul vechi al oraşului Târgu-Jiu sunt legate de istoria acestei familii venită de pe meleagurile Sălajului. Încă din secolul al XIX-lea, trecutul familiei Culcer are legătură cu localitatea Dobriţa unde au deţinut importante proprietăţi. Dar să lăsăm istoria să vorbească…

Doctorul Dimitrie Culcer

Dimitrie Culcer(u) s-a născut în anul 1807 în comuna Stârci (Bogdánhaza), din comitatul Crasnei, judeţul Sălaj. Se pare că s-a născut într-o familie de iobagi care lucrau pe moşia contelui Hunyadi. Va absolvi Liceul Piariştilor din Cluj-Napoca şi Facultatea de Medicină din Pesta. În facultate se va întreţine din munca proprie pentru că trecuse munţii în Muntenia).
Îşi va desăvârşi studiile la Viena iar apoi va lucra la Giurgiu şi Calafat. La 8 mai 1841 îşi tece examenul de liberă practică în ţara noastră şi în iulie 1842 îl regăsim în Principate, trimis la Giurgiu să „altoiască”(vaccineze) copiii din judeţ şi să inspecteze „zalhanalele”(abatoarele) în timpul tăierii vitelor. Cum în 1842 se înfiinţează în Principatul Munteniei de către Obşteasca Adunare câte un post de medic de fiecare judeţ, cu 5000 lei pe an, având îndatorirea „de a alerga la toate epidemiile de boală ale locuitorilor şi ale vitelor, şi la altoitul copiilor din judeţ”, din ianuarie 1843 îl găsim în postul de medic al judeţului Gorj.
Prima grijă a noului medic de judeţ a fost să ceară înfiinţarea unui spital în Târgu-Jiu, pe care însă numai în 1845 reuşeşte să îl vadă realizat; un an după aceea, prezintă „Maghistratului” (Primăriei) oraşului o listă cu toate obiectele necesare organizării acestui spital în spirit modern. Spitalul a funcţionat la început în casele pitarului N. Protopopescu (pe Str. Tudor Vladimirescu de astăzi, colţ cu Sfinţii Apostoli), apoi în casele paharnicului N. Otetelişanu, pe Str. Tudor Vladimirescu de astăzi, colţ cu Str. Griviţa, unde locuia pe atunci şi doctorul, şi, în fine, pe Str. Tudor Vladimirescu, colţ cu Str. Magheru de astăzi, chiar în locul în care se află în prezent spitalul Târgu-Jiu. De la 1864 spitalul a avut local propriu pe Str. Unirii, unde mai există şi astăzi.
Culcer a locuit însă de la început în casele paharnicului Nicolae Otetelişanu, prezidentul Judecătoriei Gorj, descendentul unei foarte vechi familii boiereşti oltenești.
La 19 februarie 1848, doctorul se căsătoreşte cu Anica, cea de-a doua fiică a lui Nicolae Otetelişanu. În iunie 1848 izbucneşte în Ţară Revoluţia de la 1848, Culcer participând la evenimentele de la Târgu-Jiu. Memoria publică îl consemnează participând la ceremonia publică de ardere a Regulamentului Organic şi a Pitacelor de Boierie. Revoluţia a fost înăbuşită iar el va trebui să suporte consecinţele.
La 1 decembrie 1848 are un prim fiu, Vladimir. Se pare că a avut 13 băieţi şi 2 fete, dar nu i-au trăit decât 7 fii: Vladimir, Tache (Dumitru), Grigore, Iancu (Ion), Nicu, Costică şi Eugen.
Din fericire, activitatea medicului Dimitrie Culcer era prea importantă pentru ca autorităţile să îşi mai pună problema să îl pedepsească. Culcer trebuia să se ocupe şi de organizarea sanitară a satelor, problemă ce nu se pusese în trecut; tot el trebuia să îngrijească şi bolnavii din judeţ, pe cei din oraş, pe cei din arestul închisorii; el trebuia să administreze şi să conducă spitalul, să îngrijească şi să opereze bolnavii, să se ocupe de pregătirea personalului sanitar inferior. Culcer avea e lângă funcţia de medic uman şi pe cea de medic veterinar, luptând pentru prevenirea şi combaterea epizootiilor, controlul vitelor tăiate şi îngrijirea celor bolnave… Pe măsură ce îşi organiza munca, se identificau cu tot mai multă claritate noi şi noi sarcini, aşa că a venit un moment când s-a simţit literalmente depăşit, şi în februarie 1849 a cerut un ajutor care să ocupe funcţia de medic al oraşului. Comitetul Sanitar a apreciat însă că doi medici era prea mult pentru un judeţ ca Gorjul, aşa că, până în 1850, Culcer a lucrat tot singur. După acest an avem un medic al oraşului, Culcer rămânând doar medic al judeţului. După 1857 se mută în judeţul Dolj, mai întâi la Calafat şi apoi la Craiova.
Aici va avea de înfruntat în 1862 teribila muscă columbacă, roind dintr-o peşteră aflată la Porţile de Fier. Vitele încep să moară pe capete sub înţepăturile redutabilei insecte, şi combaterea flagelului tot medicului de judeţ i-a revenit şi a făcut-o cu succes. Până la urmă calamitatea a fost stăvilită şi la începutul anului următor apărea în Monitorul Medical un raport asupra muştei columbace, semnat de doctorul Dimitrie Culceru (Culcer).
În 1864 i s-a oferit şi a acceptat funcţia de medic şef al Capitalei. A rămas până în 1866 când a început să aibă probleme după plecarea domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Bolnav, se va retrage la Târgu-Jiu, unde va deceda în august 1867. În luna mai 1866, Dr. Dimitrie Culcer revine în Târgu-Jiul său iubit, ca medic al oraşului. El nu activează însă în acest post decât câteva luni, căci la 13 august al aceluiaşi an, se aprobă, în sfârşit, mult aşteptata pensie, 1200 lei pe lună. Moare subit pe când mergea la un caz.
A fost înmormântat în Cimitirul oraşului, acolo unde şi acum îşi doarme somnul de veci.
Culcer a continuat să muncească, acordând asistenţă medicală gratuită pretutindeni unde aceasta i se cerea, o asistentă absolut gratuită, căci medicul gorjean nu a admis niciodată să-şi creeze o sursă de venituri din suferinţele bolnavilor. „…Devotamentul lui pentru bolnavi, mai ales pentru cei săraci, a mers până la sacrificiu…”, sublinia Al. Ştefulescu în a sa Istorie a Târgu-Jiului. Despre sfârşitul său subit, Gabriel Culcer povestea: „Era într-o noapte răcoroasă de sfârşit de august; nu trecuseră nici două săptămâni de la pensionare; Culcer este sculat în grabă la ora 1 şi chemat urgent la un bolnav. În drum spre locuinţa acestuia, în trăsură, moare însă brusc, lovit de encefalită”.

 

Dumitru Tache Culcer

Eroul rândurilor din acest număr va fi Dumitru Tache Culcer, cel de-al doilea născut al dr. Dimitrie Culcer. Acesta a rămas orfan la 17 ani şi a fost adoptat de Elena Economu, mătuşa sa care nu avusese copii. De la aceasta va moşteni o casă la Târgu-Jiu şi posesiunea de la Dobriţa.
S-a născut la 18 mai 1850 la Târgu-Jiu, ca cel de-al doilea fiu al doctorului Dimitrie Culcer şi al Anicãi Otetelişanu. Pãrinţii i-au pus numele Dumitru, la fel ca al tatãlui sãu, dar în casã i se spunea însã Tache. A fost elev al Pensionului Şeicaru şi apoi al liceului unde va suporta crunte privaţiuni mai întâi prin revenirea tatăşui în Gorj iar apoi prin moartea acestuia. Va reuşi totuşi să îşi ia bacalaureatul iar apoi lucrurile s-au mai rezolvat prin ajutorul familiei adoptive şi al Consiliului Judeţean Gorj.
În amintirea aceluia ce fusese doctorul Dimitrie Culcer, Comitetul Permanent al Judeţului Gorj a încheiat cu vãduva acestuia o convenţie , care cuprindea în principiu urmãtoarele puncte, după cum ne povesteşte Gabriel Culcer: a. Tânãrul Culcer va primi o pensiune anualã ca sã studieze medicina la Paris. b. Mama bãiatului va prezenta Comitetului, la sfârşitul fiecãrui an şcolar, dovezile progreselor fãcute de fiul ei la studii şi moralitate. c. Tânãrul Culcer se angajeazã sã serveascã la Stat un timp îndoit aceluia pe care-l va petrece în strãinãtate.
Tache a plecat la Paris în toamna anului 1869.Teza sa de doctorat asupra injecţiilor intravenoase cu lapte  şi-a susţinut-o în 1879 când revine în ţarã şi ocupã un post de medic la Târgu-Jiu. Avea aproape treizeci de ani şi era un bãrbat voinic, spãtos, bine legat, cu o frunte înaltã şi doi ochi luminoşi şi sinceri; toatã figura lui prietenoasã şi hotãrâtã respira onestitatea. Purta plete tunse scurt şi mustaţã mare, avea un ten roz şi delicat şi nişte mâini albe şi fine; era cult, manierat, inteligent, vesel şi simpatic, cu o conversaţie plãcutã…:
La 16 ianuarie 1882 s-a căsătorit cu fiica cea mică a marelui boier craiovean Barbu Bălcescu iar în ziua de Sf. Dumitru, a aceluiaşi an, şi-a fãcut apariţia şi un bãieţel cu tenul roz şi ochii albaştri, cãruia i-au pus numele Max şi el un viitor medic.  Tache se va muta cu soţia la Craiova, ca medic provizoriu la C.F.R., pregãtindu-se pentru un concurs la un post de stat. Acesta nu a mai venit iar el s-a întors la Târgu-Jiu ca medic de spital cu 550 de lei pe lună. Pânã la sfârşitul carierei, Dumitru D. Culcer a lucrat la Târgu-Jiu, mai întâi ca medic de spital şi apoi de judeţ. A avut patru copiii, pe lângă Dimitrie-Max mai venind pe lume Elena, Marioara şi Margareta (Vera)
Prieten în tinereţe cu Ionel I.C. Brătianu, Dumitru Culcer va intra până la urmă în Partidul Naţional Liberal. Ca o recunoaştere, în perioada 23 septembrie 1902-22 decembrie 1904 şi 12 martie 1907-30 decembrie 1910 a fost prefect al judeţului Gorj. Fiind prefectul judeţului şi cu capacitatea şi spiritul sãu gospodãresc a ajuns în scurt timp şi şeful organizaţiei liberale din Gorj, pe care a reorganizat-o, a disciplinat-o şi a educat-o într-un spirit sãnãtos, iar activitatea ei a cãlãuzit-o exclusiv pe fãgaşul realizãrilor concrete, dând el însuşi numeroase exemple:
Şaizeci de şcoli primare au fost construite sub el în satele Gorjului…  Programul său politic a fost prezentat cu ocazia inaugurãrii Şcolii Primare din Bãlãneşti:
„…Când am venit la cârma frumosului nostru judeţ şi i-am cunoscut de aproape starea înapoiatã, sãrãcia şi nevoile grele ale populaţiei rurale, care zace de atâta amar de vreme în întuneric şi mizerie, am fost adânc mişcat sufleteşte de aceastã nenorocitã stare de lucruri, şi mâhnirea mea a fost cu mult mai mare în urmã, când cercetând judeţul, am fãcut trista constatare cã şcolile comunelor noastre, de unde trebuia sã vinã îndreptarea, erau în cea mai desãvârşitã stare de mizerie: murdare, fãrã aer, fãrã luminã, insuficiente şi absolut nepotrivite destinaţiunii lor şi – ceea ce era mai trist – Judeţul era prea sãrac pentru a putea veni în ajutorul cãminelor.
În multe sate, Domnilor, aproape douã treimi din populaţia noastrã ruralã rãmânea fãrã cunoştinţã de carte din cauza insuficienţei localurilor, iar cei admişi sã frecventeze şcoala riscau adeseori sãnãtatea, şi de multe ori chiar viaţa. Din acest moment am considerat ca o datorie de cãpetenie pentru mine gãsirea mijloacelor necesare pentru a putea construi în grabã localuri de şcoalã sãnãtoase şi încãpãtoare, în care copiii sãtenilor sã poatã primi o culturã şi o creştere cât mai îngrijitã şi mai potrivitã cu nevoile lor şi cu însemnãtatea lor în stat, asigurând astfel prosperitatea lor şi a Ţãrii…”
Dar nu numai şcoli a construit doctorul Culcer în Gorj, ci şi numeroase poduri şi linii telefonice, a restaurat un numãr de biserici, valoroase monumente istorice cãzute în ruinã dar a înfiinţat multiple biblioteci populare (primele biblioteci sãteşti din Gorj)  ş.a.
Poate şi datorită acestuia evenimentele din 1907 nu au degenerat în Gorj aşa cum s-a întâmplat în alte judeţe. Viaţa parlamentarã, în schimb, nu-l va atrage, deşi a fost de mai multe ori senator. Se poate observa că în momentul când PNL era la guvernare doctorul Culcer era prefect iar în opoziţie candida şi era ales senator. La Dobriţa sau la Târgu-Jiu nu şi-a uitat niciodată meseria de medic şi a făcut-o totdeauna fără bani pentru cei mulţi.
În timpul Războiului de Întregire Naţională, doctorul Dumitru D. Culcer, pensionarul de 66 de ani, îmbracã de bunãvoie uniforma de medic maior şi ia conducerea spitalului de rãniţi din Vãdeni. Printre colaboratorii sãi, lucra la acest spital şi o modestã infirmierã, dar inimoasã şi neobositã, viitoarea cercetaşă Ecaterina Teodoroiu. Douãsprezece şi paisprezece ore pe zi nu se mişca bãtrânul doctor din mijlocul rãniţilor sãi… erau atâtea de fãcut şi lipseau atâtea.  Spitalul Vãdeni este comasat cu cel judeţean şi evacuat la Craiova, iar bãtrânul medic-maior, demobilizat. Toată familia se va refugia mai întâi la Craiova şi apoi la Bucureşti.
Pentru toată activitatea sa publică, dr. Dumitru-Tache Culcer a fost decorat cu ordinul „Steaua României”, „Coroana României în grad de Cavaler” şi cu medaliile „Răsplata Muncii cls. I pentru şcoală şi biserică” şi „Meritul Sanitar”, la acestea adăugându-se şi decoraţii franceze.
În ultimii ani a trăit retras la moşia de la Dobriţa. A decedat la 13 august 1927 şi este înmormântat în cimitirul oraşului Târgu-Jiu, alături de părintele său. La ceremonia înmormântării a participat şi Gheorghe Tătărescu, pe atunci secretar de stat la Ministerul de Interne.

Dimitrie Max Culcer (1882-1969) a  fost cel de-al treilea medic din familia Culcer şi cel mai neconformist dintre toţi. A avut o viaţă demnă de un scenariu de film cu o infirmitate căpătată în urma unui accident, cu o viaţă boemă la extrem dusă la Paris, cu şase copii din trei căsătorii dar şi un talent deosebit de a face medicină. Fiul său, Gabriel Culcer, a povestit într-o carte spectaculoasa viaţă a tatălui său cu bunele şi cu nereuşitele sale.
Până şi apariţia lui Max Culcer pe pământ a fost spectaculoasă. Iată cum o povesteşte Gabriel Culcer: „Era în toamna anului 1882. Recolta fusese bunã, tânãra Netty Culcer avea sã fie mamã în curând, numai motive de bucurie… şi totuşi, soţul, tatãl, surorile, erau îngrijoraţi; medicii prevesteau o naştere grea şi se temeau pentru viaţa mamei… Din fericire, toate s-au desfãşurat normal, şi în ziua de 26 octombrie – Sfântul Dumitru –, Netty dãruieşte soţului ei un bãieţaş cu ochii albaştri, sãnãtos, bine fãcut, de-ţi era mai mare dragul sã-l priveşti… Bineînţeles cã i-au pus numele Dimitrie, nume patronimic în neamul Culceresc”
A făcut şcoala primară la Târgu-Jiu. „Şcoala primarã-scrie Gabriel Culcer- nu a ridicat însã probleme pentru un cap aşa de bun ca a lui Max, mai ales cã a avut parte de dascãli tot unul şi unul, serioşi, severi, şi admirabili pedagogi… Cine nu a auzit de institutorul Al. Ştefulescu, renumitul istoric, arheolog, slavist, filolog… Copilul îi urmãrea prelegerile cu ochii dilataţi de curiozitate… Altul a fost Bozianu, cel cu un tic nervos, care tot îşi mişca capul într-o parte şi în alta, frecându-şi mereu gâtul de guler… Cu Bozianu nu mergea sã faci nebunii în clasã… şi nici cu Dãnţescu cel deşirat şi slab – numai pielea şi oasele pe el – nu mergea, cãci pentru nimica toatã te bãtea cu linia la palmã de ţipai de usturime. Apoi fusese şi Alexiu din Craiova, un om blând şi foarte bun pedagog. Poemul eroi-comic de dragoste al acestui tânãr profesor fãcuse la vremea lui vâlvã în toatã Oltenia, şi meritã sã facem o parantezã sã-l povestim şi noi:
Acest Alexiu fusese pe vremuri îndrãgostit nebuneşte de o junã craioveancã, care şi ea îl iubea la fel, dar ce folos, cã pãrinţii, şi ai fetei şi ai bãiatului, se împotriveau. Nu era chip sã poatã fi înduplecaţi, şi pe atunci, vorba pãrinţilor era vorbã… Rugãminţile, vãicãrelile, ameninţãrile cu fuga, cu sinuciderea, la nimic nu au servit, şi atunci tinerii noştri romanţioşi s-au hotãrât la un gest disperat. Alexiu s-a dus la un prieten de-al sãu, farmacist, şi i-a cerut o otravã tare, tare, din cele mai tari… Îndrãgostiţii noştri au luat apoi o camerã la Hotelul Brãiloiu din Craiova, s-au încuiat pe dinãuntru şi au azvârlit cheia pe fereastrã, au deşertat cupa dragostei, au deşertat şi cupa de otravã… dar, vezi, cã pişicherul de farmacist, în loc de otravã le vânduse o dozã masivã de jalopo (un purgativ foarte violent).”
Dupã absolvirea cursurilor primare, a fost înscris, pe rând, la Pensiunea Arnold, la Pensiunea Stravola şi, în final, la Liceul Sfântu Gheorghe din Bucureşti… În anul 1902, Max Culcer a intrat printre primii la Facultatea de Medicină din Bucureşti  dar apoi nu s-a prezentat la examene. Va termina până la urmă, cu mari amânări, un doctorat în Franţa în anul 1925 în domeniul TBC.
Iată cum povesteşte Gabriel Culcer acest moment tragic: „Era în vara lui 1904.  Max Culcer îşi fãcea armata şi se afla în vacanţã la Târgu-Jiu. În ziua de 13 iulie a poruncit sã-i puie caii la trãsurã, şi-a luat puşca, câinele şi servitoarea sã-l îngrijeascã, şi a pornit spre Dobriţa. Ajunşi la podul Şuşiţei, Stan vizitiul, care în ziua aceea se îmbãtase criţã, nu mai poate mâna. Max, furios, îl dã jos din trãsurã şi pune servitoarea sã ţinã hãţurile… Dacã n-ar fi avut aceastã idee nãstruşnicã, dacã s-ar fi suit el pe caprã sã mâie caii, întreaga lui viaţã ar fi avut alt curs… În dreptul Bârseştilor, trãsura se încrucişeazã cu un şir de care de fân, caii se sperie şi o iau la goanã, servitoarea se sperie şi ea, scapã hãţurile din mânã şi începe sã ţipe; Darling, câinele, se sperie şi el şi sare jos din trãsurã, şi în sãritura lui doboarã puşca de lângã Max… Arma, încãrcatã, se izbeşte cu cocoaşele de scara trãsurii şi se descarcã… Un foc i-a trecut prin cãciulã, la doi centimetri de cap , şi celãlalt i-a trecut prin fluierul piciorului, în sensul lungimii. Conştient de gravitatea rãnii, Max îşi strânge imediat arterele cu mâna, ca sã limiteze hemoragia şi porunceşte sã întoarcã grabnic trãsura, dar servitoarea, albã de spaimã, îşi pierduse cumpãtul şi ţipa cât putea; atunci s-a urcat pe caprã un ţãran din cei cu carele, a întors caii, şi a mânat în galop întins pânã la Târgu-Jiu… Când au ajuns în curtea spitalului, Max leşinase… Cu toate îngrijirile date de tatãl sãu şi de doctorul Poenaru, rana a început sã gangreneze şi a fost necesarã amputarea…
Max Culcer a fost silit să revină în ţară în 1914 ca urmare a începerii războiului. Revenit în ţarã, a lucrat ca practicant la Spitalul Filantropic din Craiova, unde a activat pânã în 1916 când a intrat şi România în rãzboi. Max Culcer a cerut sã fie şi el chemat sub arme, dar cererea i s-a respins din cauza infirmitãţii. El nu s-a lãsat; a intervenit pe la Marele Stat Major prin generalul Culcer şi a fost mobilizat cu gradul de chirurg ajutor la Spitalul Judeţean din Târgu-Jiu… Dupã înfrângerea din octombrie 1916, spitalul sãu a fost evacuat pe rând la Craiova, Brãila, Galaţi, Iaşi, Roman, şi pânã la urmã la Hãlãuceşti, aproape de Mirceştii lui Vasile Alecsandri. Comportamentul lui în tot acest timp a fost mai presus de orice elogii!… Câte 12 şi 14 ore pe zi nu se mişca dintre rãniţii sãi, operând cu o mânã sigurã o intervenţie dupã alta, tot optimist, tot vesel, ridicând moralul rãniţilor şi colaboratorilor sãi, certându-i cu asprime când greşeau, dar mângâindu-i cu blândeţe atunci când sufereau… Glumele sale, adesea deşucheate, au fost însã întotdeauna tonice şi oportune… În 1918 s-a reîntors din Moldova cu gradul de locotenent, decorat cu Meritul Sanitar clasa I-a, Virtutea Militarã şi alte douã medalii.
A fost căsătorit mai întâi cu Marioara Petrescu de la care a avut un copil, Gabriel Culcer. Cea de-a doua căsătorie, cu Tanţa Dumitru, i-a adus alţi doi copii. La 60 de ani s-a căsătorit a treia oară, cu Aniţa Popa, cu care a avut trei copii, fiica Ana alegând să fie medic în Bucureşti.
A urit la 4 martie 1969 avându-i la căpătâi pe toţi cei 6 copii după ce regimul comunist îi reabilitase situaţia şi-i dăduse chiar o pensie „doftorului ţăranilor”.

Bibliografie:

  1. Culcer Gabriel-”Chipuri de bătrâni”, București, 1958
  2. Serban, Al. Doru-Personalități care au fost în Gorj”, Târgu-Jiu, 2009*

 

Romeo Chiriac, directorul AJOFM Gorj, la REPERE, Gorj Tv

REPERE 1

 Emisiunea REPERE din această săptămână vă propune o întâlnire cu Romeo Chiriac, directorul AJOFM Gorj. Va fi o discuție despre șomaj și locuri de muncă, despre ofertele care le au românii de a se integra pe piața muncii.

 

Zăngănit de cătușe: Mircea Sandu și Dumitru Dragomir jefuiesc statul cu 7 milioane de euro

Destrămarea Universității Craiova și scoaterea acesteia din fotbal la presiunile lui Mircea Sandu și Dumitru Dragomir nu este deloc întâmplătoare, e un tun de circa 20 de milioane de euro, la atâta fiind evaluat anul trecut lotul, dintre care circa o treime trebuiau să revină statului. Prin declararea jucătorilor liberi de contract  banii sunt băgați efectiv în buzunarul impresarilor, ANAF-ul luând praful de pe tobă. Iar Becali are pe statul de plată și pe Sandu, și pe Dragomir și pe Pițurcă.

DNA-ul ar trebui să decidă arestarea celor implicați în această decizie!

 

Cine a fost odată-n Gorj: Generali gorjeni în slujba țării

Emisiunea ”Cine a fost odată-n Gorj” din 25 iulie 2011 vă propune o evocare a celor 150 de generali gorjeni care au luptat în războaiele românilor: Războiul de Independență(1877-1878), Primul Război Mondial(1916-1918) și Al Doilea Război Mondial(1941-1945). Gorjul este județul cu cei mai mulți generali ai Armatei Române în secolul XX, mulți dintre ei cavaleri ai Ordinului ”Mihai Viteazul” pentru eroism pe câmpul de luptă. Invocă aceste personalități generalul de brigadă(r)Constantin Ispas, președintele Asociației Veteranilor Gorjeni și unul dintre cei mai importanți istorici militari din România.

Autor a patru cărți despre generalii gorjeni, Constantin Ispas scria despre apariția acestora:„Aplecat asupra timpului, în care au trăit aceşti generali gorjeni  ”Bărbaţi ai Datoriei”, uitaţi, cu sau fără voia sorţii, le-am deschis uşa către lumină, poftindu-i să intre în inima noastră. Acum vedem şi simţim cum ei trăiesc printre noi.O, Gorjule străbun, plin de glorie şi de mari valori militare, iată-i din nou în faţa ta. Prin ei, am adus istoria la ea acasă!”. Despre generalii gorjeni, unii care au sfârșit în temnițele comuniste, luni, 25 iulie 2011, la ora 19.00.

Universitatea Craiova desființată pentru a i se lua jucătorii

La ora când scriu aceste rânduri Universitatea Craiova a fost desființată de trei indivizi care la modul cum funcționează fotbalul românesc ar trebui să fie după gratii: Mircea SAndu, Dumitru Dragomir și Victor Pițurcă. În spatele acestei decizii se ascund două mari interese:

-să se pună mâna pe un palmares și jucători de peste 20 de milioane de euro pe nimic

-să se arate pisica celor care ar mai îndrăzni să conteste deciziile  celor trei

Situația este favorabilă pentru că puținii fani ai Universității au părăsit echipa în urma retrogradării. Doar DNA-ul ar mai putea interveni dar cineva nu vrea să îi ancheteze pe cei trei pentru că au promis ceva. Interesant că presa centrală, atât de ”independentă” altă dată, nu vrea să sape mai adânc, probabil din rațiuni de transmisie a meciurilor unii sau de a-i avea invitați pe cei trei infractori sau, efectiv, de bani.

A murit o echipă înfiinţată în 1948, Universitatea Craiova a fost de 4 ori campioană (1973–74, 1979–80, 1980–81, 1990–91), fiind pe 6 în topul formaţiilor cu cele mai multe titluri cîştigate. Echipa are  în palmares şi 6 Cupe ale României (1976–77, 1977–78, 1980–81, 1982–83, 1990–91, 1992–93).

Lucrurile nu se vor opri aici!

REPERE, 20 iulie 2011: Arhivele Naționale într-un moment dificil

REPERE 1

Emisiunea REPERE din această săptămână vă introduce în lumea oamenilor din arhive confruntați în această perioadă cu restructurările prin care trece întreg Ministerul de Interne. Din cei 1180 de arhiviști la nivel de țară au rămas începând cu luna iulie doar 729 iar viitoarea regionalizare a deconcentratelor ar putea reduce la jumătate această cifră.  Ce se va întâmpla cu arhivele și care este situația de la Gorj o vom afla de la prof. Ion Hobeanu, președintele Asociației Arhiviștilor din Gorj. Prin telefon este invitat prof. Bogdan Popovici, președintele Federației Arhiviștilor din România.

EXCLUSIV Reportaj în imagini din Peștera Tezaurului și subsolul Mânăstirii Tismana

Cornel Șomâcu și Gheorghe Birău la emisiunea ”Cine a fost odată-n Gorj” din 18 iulie 2011

Imagine din Peștera Tezaurului modificată de o aducțiune de apă în anii 70
Gheorghe Birău și maica Maria în subsolul Mânăstirii Tismana
Intrarea în Peștera Tezaurului din preajma Mânăstirii Tismana
Gheorghe Birău în grota unde a fost adăpostit tezaurul între 1944-1947

Isabela Șomîcu, tăierea moțului

Isabela și Patricia

Isabela și nașa
Isabela

La masa festivă

GORJ TV în exclusivitate în Peștera Tezaurului de la Mânăstirea Tismana

Luni, 18 iulie 2011, postul de televiziune GORJ TV vă oferă imagini inedite din Peștera Tezaurului de la Mânăstirea Tismana în emisiunea ”Cine a fost odată-n Gorj” realizată de Cornel Șomâcu. Telespectatorii sunt purtați în subsolul Mânăstirii și în peștera din apropiere de către Gheorghe Birău, directorul BNR Gorj, cel care a publicat recent lucrarea ”Gorjul Bancar” unde povestește și întâmplările legate de tezaur.

Pentru circa doi ani şi jumătate, tezaurul Băncii Naţionale a României s-a aflat în Gorj în regiunea mânăstirii Tismana. Operaţiunea desfăşurată de BNR începând cu luna iulie 1944 şi sfârşită în ianuarie 1947 a purtat numele de cod „Neptun”. Tezaurul a stat într-o peşteră din apropierea aşezării monahale, după cum povestea într-o carte publicată în anul 2010  chiar actualul director al filialei BNR, Gheorghe Birău. După 1989, mulţi dintre gorjeni au aflat cu surprindere că în toamna anului 1944 nu doar regele Mihai şi-a găsit refugiu în Gorj ci şi tezaurul României. Povestea a apărut de mai multe ori în ultimii ani, de la reviste cu specific istoric la materiale de popularizare. Pentru cei care nu ştiu povestea, iată o prezentare succintă. Mai mult de 10 zile de vară(iulie 1944) le-au trebuit autorităţilor pentru a transporta tezaurul BNR de la Bucureşti la mânăstirea Tismana. În iulie şi august 1944, rezerva de aur a României a fost depozitată într-o pivniţă special amenajată. Abia la începutul lui septembrie s-a trecut la pregătirile necesare pentru mutarea tezaurului într-o peşteră din apropierea mânăstirii. Gheorghe Birău, autorul cărţii „Gorjul bancar. Banca Naţională”, explică raţiunile alegerii unei peşteri: „Ideea centrală a depunerii tezaurului în peşteră era aceea că, în cazul unui atac iminent şi a imposibilităţii apărării, „cerul peşterii” să fie dinamitat şi să se formeze astfel un obstacol natural imposibil de trecut.” Amenajarea locaţiei a presupus ridicarea unor pereţi în interior, astuparea tuturor căilor de acces, construirea unei platforme din lemn pentru depozitarea în siguranţă a lăzilor şi, bineînţeles, zidirea intrării. La 13 septembrie 1944, peştera era gata să-şi primească preţioasa comoară, trei zile mai târziu totul aflându-se în interior. Dintr-un proces verbal întocmit de autorităţi atunci aflăm că au fost depuse 4035 casete în greutate de 212 245, 305 kg, din care 189 673,99044 kg aur curat. Mai erau şi 51 casete în greutate brută de 3 057,450 kg aur din tezaurul polonez, rămas la noi din 1939. Din diverse motive, tezaurul României a rămas la Tismana doi ani şi jumătate. Să nu uităm că a fost vorba de o perioadă tulbure, locaţia gorjeană împiedicându-i poate pe ruşi să pună mâna pe el după cum au făcut-o cu alte lucruri. Programul de recuperare a ridicat numeroase probleme la transport care au rămas consemnate în rapoarte. Nu s-a găsit însă rezolvarea enigmei dispariţiei unei părţi din tezaur. Transportul a fost îngreunat şi din cauza faptului că lăzile de depozitare au putrezit din cauza umezelii. Dacă la toate acestea mai adaugăm faptul că transportul s-a făcut în condiţii de iarnă, avem cât de cât un tablou complet al dificultăţilor. Zăpada a făcut un adevărat calvar drumul dintre Tismana şi Târgu-Jiu. Astfel, în ziua de 28 ianuarie 1947, una din maşinile cu aur s-a răsturnat la ieşirea de pe podul din Peştişani, casetele ajungând în râu dar fără să păţească nimic. Acestea şi-au continuat drumul spre gara Tg-Jiu cu o altă maşină. Tot de o altă maşină a fost nevoie după ce un camion a derapat într-un şanţ din satul Brădiceni. Nu au lipsit nici alte evenimente, cum ar fi deteriorarea unor casete în timpul transportului ş.a. Transportul s-a desfăşurat între 25 ianuarie şi 4 februarie 1947. Tezaurul a plecat, aşa cum venise, cu trenul de la Tg-Jiu la Bucureşti. Pe baza raportărilor Căilor Ferate Române, garniturile de tren au transportat înapoi la Bucureşti 3876 casete (circa 195 000 kg), în 20 de vagoane. Aurul ajuns la Bucureşti era mai puţin decât cel adus în 1944 de acolo. Gorjeanul Gheorghe Birău spunea în cartea sa că: „Somnul tezaurului a fost totuşi deranjat în iarna anului 1945, când la 16 ianuarie s-a pătruns în grotă printr-o deschizătură betonată ulterior şi s-au ridicat 250 casete cu lingouri tip internaţional în greutate de 11.150 kg aur brut”. Cea mai plauzibilă variantă, a localnicilor care au supravieţuit evenimentelor, ar fi că ruşii au făcut toate astea. Folclorul local merge pe varianta hoţilor simplii. Taina tezaurului pare să fi fost ascunsă însă în adâncul muntelui. Cu ani în urmă, prestigioasa revistă „Magazin Istoric” a încercat să elucideze misterul . Gheorghe Birău a lămurit practic misterul în ultima sa apariție editorială, aurul lipsă fiind preluat de BNR în 1945 pentru baterea unei monede jubiliare.

Alte amănunte despre Tezaurul de la Tismana  puteți afla în emisiunea CINE A FOST ODATĂ-N GORJ din 18 iulie a.c.

Isabela la un an. LA MULȚI ANI!

Isabela printre flori

REPERE, 13 iulie 2011: ”Despre pensii și pensionari cu Rodica Ghimiș”

REPERE 1

 Emisiunea REPERE din această săptămână vă propune o întâlnire cu Rodica Ghimiș, directorul Casei de Pensii Gorj. Tot ce înseamnă actualitate în acest sector cu circa 100 000 de beneficiari în județul nostru puteți afla miercuri de la ora 17.15.

Premiera in Gorj – lansare site de educatie si cultura antreprenoriala

In ultimii 10 ani de experienţă în domeniul afacerilor am constatat că
este extrem de greu de a menţine un echilibru între activitatea
profesională / bani, viaţă de familie / timp şi nivelul de sănătate.
Cărţile citite, cursurile urmate, dar si experienţa m-au făcut să-mi
îndrept atenţia către afacerile online generatoare de timp şi bani. Am
considerat că având primele două componente mă pot îngriji şi de
sănătate mult mai uşor.

AfaceriPe.Ro este un site de educaţie financiară şi cultură
antreprenorială dedicat în special tinerilor  care doresc acel
“ALTCEVA” de la viaţă. Scopul său este  acela de a sprijini cât mai
multe persoane să-şi dezvolte un business solid cu resurse financiare
cât mai reduse  care să respecte principiile enumerate mai sus.

Mitruț Stănoiu

Cine a fost odată-n Gorj: Despre rezistența anticomunistă în Gorj

Emisiunea ”Cine a fost odată-n Gorj” din 11 iulie 2011 are drept temă momente din trecutul anticomunist al Gorjului, o invocare a acestora putând să se facă cu ajutorul profesorului Gheorghe Gorun, cel care a scris mai multe lucrări pe această temă.

Profesorul doctor Gheorghe Gorun a oferit istoriografiei româneşti mai multe lucrări document despre perioada comunistă, mai puţin bătută de istorici. În lipsa documentelor, unele aflate încă sub sistemul de interdicţie al arhivelor, istoricul gorjean foloseşte cu abilitate mărturiile orale dar şi memorialistica, jurnalele, amintirile şi pe cât se poate corespondenţa. Vorbim despre o carte deosebit de necesară şi care reuşeşte să acopere în mică măsură un imens gol al acestei perioade.

Despre rezistenţa anticomunistă din judeţele Gorj şi Mehedinţi se vorbeşte în documentele serviciilor secrete încă din septembrie 1944. Oficial însă, Mişcarea Naţională de Rezistenţă a luat fiinţă în septembrie 1945. Ca urmare a reliefului şi ofiţerilor originari de aici, Gorjul intra în planurile Mişcării de Rezistenţă din Oltenia.
Se pare că în toate proiectele rezistenţei armate, Mânăstirea Tismana ocupa un loc central. La Tismana urma să fie instalat un aparat de emisie-recepţie, lăcaşul de cult oferind adăpost  tuturor celor aflaţi în pericol să fie arestaţi de Securitate. În teorie, mişcarea de rezistenţă urma să devină activă doar la sosirea ajutorului străin.
Chiar dacă era băcăuan la origine, stareţul Gherasim Iscu va juca un rol important în mişcarea de rezistenţă. El îi va adăposti pe membrii mişcării dar va recomanda şi oameni de încredere pentru mişcare cum au fost: Jean Bărbulescu, directorul şi proprietarul săptămânalului „Gorjanul”; generalul Săvoiu, căpitanul Căpăţână, maiorul Victor Căpăţână, Saiu Ciotor, fost prim-preşedinte al tribunalului şi mai mulţi negustori.
Securitatea a făcut arestări şi percheziţii la mânăstire. Atât stareţul Gherasim Iscu cât şi urmaşul său Gherasim Cărăvan vor fi arestaţi, la fel şi generalul Ion Carlaonţ. Vor plăti cu viaţa în temniţele comuniste implicarea în evenimente.
Un alt caz relatat de profesorul Gheorghe Gorun  se referă la soarta fraţilor Marin şi Andrei Ţucă. Căpitanul Marin Ţucă a fost arestat în 1948 pentru că ascunsese arme pentru rezistenţă şi va fi executat, cel mai probabil, în 1953. Aflăm amănunte despre grupul condus de căpitanul Nicolae Trocan care a dominat zona Gorj-Mehedinţi. Şi mulţi, mulţi alţii.
Iubitorului de istorie nu trebuie să îi lipsească aceaste cărți din bibliotecă. Mai ales că istoricul gorjean atinge şi alte două probleme care au marcat istoria acestor meleaguri, colectivizarea şi revolta minerească de la Motru din 1981. Cititorul este purtat prin colectivizarea şi rezistenţa la colectivizare în anii 1949-1952/1953, răscoalele ţăranilor din Piscuri şi Ungureni-Văgiuleşti.
Un capitol important este consacrat gorjenilor în rezistenţa comunistă: profesorul Ion Manolescu, învăţătorii Alexandru Stoichiţescu, Ion N. Rădoi, Grigore Pupăză, naţional-ţărănistul Petre Adamescu, inginerul Marin Gheorghe, doctorul Octavian Vulpe, economiştii Grigore Lupescu şi Ion Roşca, dizidentul Eugen Şerbănescu etc.
Lucrarea „Rezistenţa anticomunistă în judeţul Gorj reflectată în mentalul colectiv” a constituit teza de doctorat a profesorului Gheorghe Gorun. Aşa cum remarca prof. univ. dr. Doru Radoslav, cel care a semnat prefaţa lucrării, „trebuie remarcat faptul că, în majoritatea cazurilor cercetate, contribuţiile autorului sunt inedite, iar capitolul dedicat revoltei minerilor din 1981 este un model de cercetare şi analiză, privind revoltele muncitoreşti desfăşurate între 1970 şi 1989.”

REPERE, 6 iulie 2011

REPERE 1

Emisiunea REPERE are ca temă ”Vară fierbinte pentru învățământ” și invitați:

-Constantin Huică-președintele USLI Gorj

-Liviu Marian Pop-secretar general FSLI-prin telefon

Record negativ la Bacalaureat în județul Gorj: 34,94% promovabilitate

Rezultalele liceelor din Gorj la Bacalaureat 2011

 

Procentul pe județ a fost în anul 2011 înainte de contestații doar de 34,94%, cu aproape 20% mai mic decât în anii precedenți. La nivelul Gorjului rezultatele sunt similare cu cele obținute în anul 1998. Iată clasamentul pe licee:

1.Colegiul Naţional „Ecaterina Teodoroiu” Târgu Jiu            97,13%

2. Colegiul Naţional „Tudor Vladimirescu” Târgu Jiu            96,86%

3. Colegiul Naţional „Tudor Arghezi” Târgu-Cărbuneşti        89,69%

4. Colegiul Naţional „Spiru Haret” Târgu Jiu      86,03%

5. Colegiul Naţional „George Coşbuc” Motru    85,9%

6. Colegiul Comercial „Virgil Madgearu” Târgu Jiu      83,19%

7. Liceul de Muzică şi Arte Plastice „Constantin Brăiloiu” Târgu Jiu          74%

8. Liceul cu Program Sportiv Târgu Jiu   70%

9. Liceul Teologic Târgu Jiu 63%

10. Colegiul Tehnic „Gheorghe Magheru” Târgu Jiu      57%

11. Liceul Teoretic Novaci    50%

12. Grup Şcolar Industrial Minier Rovinari 38%

13. Colegiul Tehnic „Henri Coandă” Târgu Jiu    37%

14. Grup Şcolar Industrial Energetic Târgu Jiu    35%

15. Colegiul Naţional „Mihai Viteazul” Bumbeşti-Jiu      29%

16. Grup Şcolar Industrial de Petrol Ţicleni         28%

17. Grup Şcolar Industrial Bâlta      21%

18.Colegiul Tehnic Mătăsari           19%

19.Grup Şcolar Industrial Turceni  16%

20.Colegiul Tehnic Motru     15%

21. Grup Şcolar Industrial Bâlteni    13%

22. Colegiul Tehnic „Ion Mincu” Târgu Jiu         12%

23. Grup Şcolar de Transporturi Auto „Traian Vuia” Târgu Jiu         10%

24. Liceul Roşia Jiu Fărcăşeşti        7%

25. Grup Şcolar Industrial Roşia de Amaradia     5%

26. Colegiul Tehnic Nr.2 Târgu Jiu  5%

27. Grup Şcolar Industrial Stoina    5%

28. Grup Şcolar Industrial Baia de Fier      3%

29. Grup Şcolar Industrial „Constantin Brâncuşi” Peştişani     3, 36 %

30. Grup Şcolar Bârseşti       3, 16 %

31. Grup Şcolar Industrial Tismana 2, 67 %

32. Grup Şcolar industrial Bustuchin         0

 

EXCLUSIV Dezastru la Bacalaureat în Gorj. 35,37% procentul de promovabilitate

Neanunțate încă oficial, rezultatele la Bacalaureat în Gorj se plasează la  35,37%, cel mai slab procent din 1998 încoace. Există  licee cu procente foarte mari de reușită-CNTV, CNET, CNSH dar și licee cu procente foarte mici, de regulă în exteriorul municipiului Târgu-Jiu. Anul trecut procentul de promovabilitate la Bacalaureat a depășit de puțin 53%. Alte rezultate din țară:

Mehedinţi – 27,5%
Iaşi – 41,19%
Călăraşi – 41%
Braşov – 46%
Vaslui – 43,27%
Vâlcea – 54,41%
Cluj – 54,07%
Bistriţa – 44,19%
Hunedoara – 39%

Revenim cu amănunte!

Cine a fost odată-n Gorj: Despre învățătorul erou Victor Popescu

Prima emisiune din iulie intitulată ”Cine a fost odată-n Gorj” are drept temă viața și realizările învățătorului erou Victor Popescu. Invitat pentru a invoca această mare personalitate a Gorjului este prof. dr. Dumitru Cauc, slujitor al muzei Clio chiar la școala unde a servit Victor Popescu.

Victor Popescu(1886-1968) a avut un destin excepțional care a traversat vremuri de-a dreptul excepțional. De la eroul-partizan al Primului Război Mondial va deveni în anii regimului comunist un ”paria”, fiind arestat și rămânând de mai multe ori fără pensie. Din fericire, după 1989, școala care i-a slujit atâția ani i-a preluat numele, mai existând acolo un tablou a eroului și un monument.

Eroul gorjean s-a născut în septembrie 1886, ca al treilea fiu din cei 13 copii câți a avut învățătorul Dumitru Popescu. Va absolvi în 1907 Școala Normală din București. Celebritatea sa se datorează participării în calitate de combatant în Războiul de Reîntregire Națională. A participat la luptele din Ardeal din 1916 în cadrul Regimentului 18 Infanterie Gorj și a rămas în spatele frontului în urma luptelor de pe dealurile de la Brătuia.

Lupta sa cu ocupantul german a început în noaptea de 6 spre 7 decembrie 1916 când a ucis doi soldați veniți să îl captureze. Partizanii săi s-au constituit ca forță de luptă abia în februarie-martie 1917 când au început să pună mari probleme ocupantului. Sunt destule peripeții pe care le veți afla chiar din această emisiune.

În timpul regimului comunist, Victor Popescu a fost arestat și deținut pe teme politice deoarece s-a opus colectivizării.

Mânăstirea Tismana în Istoria Gorjului

 ”Aproape n-a fost nici un domnitor care să nu fi dăruit mânăstirii Tismana moșii, obiecte sacre, privilegii, sau cel puțin să nu fi confirmat stăpânirea peste averile sale” Alexandru Ștefulescu

 

              Aceluiași Alexandru Ștefulescu îi datorăm și o primă descriere în literatura de specialitate a Mânăstirii Tismana: ”Falnica mânăstire Tismana înfiptă în 1372 de Radu Negru Basarab pe stâncile cavernoase și măcinate de vremi ale culmei Tismana, ce stă pe o terasă naturală lipită de veacuri de gigantica culme Stârmina, purtătoarea chiliei nemuritorului Nicodim, neîntrecutul în virtuți, părintele spiritual al Gorjului, își înălța la 1541, cu mândrie cele trei turnuri medievale ale sale printre frunzișul îmbălsămat al castanilor, nucilor și alunilor ce îmbrăcau atunci ca și acum, cu măreție și profunzime munții dimprejur”. Potrivit tradiţiei, pe locul actualei mânăstiri Tismana a existat înainte o biserică din lemn de tisă, de aici şi denumirea localităţii. Mânăstirea Tismana este ctitoria călugărului Nicodim şi poate fi plasată ca începuturi între două evenimente foarte importante, sfinţirea bisericii din anul 6886 (1377-1378) şi moartea lui Nicodim în anul 6915 (1406-1407). Lăcaşul de cult a influenţat istoria acestor meleaguri şi este foarte prezent în documentele vremii. De asemenea, Mânăstirea Tismana deţine în arhiva proprie o serie de documente importante despre istoria ţării. Cele mai multe documente despre trecutul Mânăstirii Tismana au fost deja publicate în colecţiile de documente: “Documente privind Istoria României” (D.I.R.), “Catalogul Documentelor Ţării Româneşti” (C.D.T.R.) şi “Documenta Romaniae Historica” (D.R.H.), fiecare cu mai multe volume editate cu câteva decenii în urmă. Marele istoric de origine gorjeană Alexandru Ştefulescu vorbeşte despre acest loc: „Bisericile la început au fost construite de lemn si apoi de zid… Aşa chiar mănăstirea Tismana a fost de lemn de tisă între anii 1364-72 si numai după 1373 de zid.” Un document din 3 octombrie 1385 emis de voievodul Dan I spune că „la începutul domniei mele am aflat la locul numit Tismana, o mănăstire nu întru toate terminată, pe care sfânt răposatul, binecinstitorul voievod Radul, părintele domniei mele, a ridicat-o din temelie, dar n-a sfârsit-o din pricina scurtimii vietii, de aceea a binevoit domnia mea ca, precum în domnie, să-i fiu urmaş şi în această aşa dar … să clădesc deplin acest hram. » . Cele mai multe documente despre trecutul Mânăstirii Tismana au fost deja publicate în colecţiile de documente: “Documente privind Istoria României”(D.I.R.), “Catalogul Documentelor Ţării Româneşti”(C.D.T.R.) şi “Documenta Romaniae Historica”(D.R.H.), fiecare cu mai multe volume editate cu câteva decenii în urmă. De asemenea, între 1896 și 1909 Alexandru Ștefulescu a publicat mai multe ediții ale cărții dedicate Mânăstirii Tismana unde a dat publicității o serie de documente relevante despre acest lăcaș de cult. I. Mare proprietar funciar Mânăstirea Tismana s-a bucurat de privilegii acordate de o serie întreagă de domnitori, printre cei mai importanți amintim pe Mircea cel Bătrân(1386), Iancu de Hunedoara(1444), Neagoe Basarab, Mihai Viteazul, Matei Basarab ș.a. Reţinem pentru început actul din 3 octombrie 1385 prin care domnitorul Dan I, domnul Ţării Româneşti, confirma Mânăstirii Tismana : « Şi mai întâi am dăruit acestei mai sus-zise mănăstiri grăul din judeţul Jaleşului patru sute de găleţi pe fiecare an…Şi am dăruit şi pe râul Jaleşului la Dăbăceşti nucii copaci toţi, apoi de la casa domniei mele, pe fiecare an, 10 burdufe de brânză, 10 caşcavale, 10 pături şi 10 postavuri pentru îmbrăcăminte şi 10 postavuri pentru încălţăminte iar miere şi ceară, pe măsură, cât va aduce anul ». Continuăm cu întăritura şi porunca din 1386 prin care Mircea Voievod, domnul Ţării Româneşti, întăreşte Mânăstirii Tismana daniile făcute de Vladislav Vlaicu şi Radu Voievod, precum şi cele dăruite de el, satele Trufeşti, Piatra, Obedin, Ceauri, Ugri, Duşeşti, Ploştina, Jarcovăţ, Varovnic, Şuşiţa cu Novoselţi, Pesticevo pe Blatniţa, Sogoina, dăruit de Lucaci, Bistriţa cu ţarina, Saghevăţ mori pe Bistriţa, Leurda, Cireşul şi Godineşti. În anii următori(1391-1392), Mircea cel Bătrân va reînnoi dania adăugând « şi grâul din judeţul Jaleş şi nucii câţi copaci sunt pe Jaleş la Dăbăceşti ». Unul dintre documentele cele mai importante, inclusiv pentru trecutul orașului Târgu-Jiu, datează din 1406. La vremea aceea, în drumul său spre Severin pentru o întâlnire cu regele maghiar, Mircea cel Bătrân dă o poruncă în favoarea Mânăstirii Tismana prin care nimeni nu avea voie să pescuiască în râul Tismana, cu excepția călugărilor de aici și nici să folosească moșiile mănăstirești pentru păscutul vitelor : ”Eu, Io Mircea, Mare Voievod și Domn, singur stăpânitor a toată Țara Ungrovlahiei și al părților de peste munți, încă și spre părțile tătărești și herțeg al Amlașului și Făgărașului și Domn al Banatului Severinului și de amândouă părțile peste toată Podunavia, încă până la Marea cea Mare și singur stăpânitor al cetății Dârstor. Dă domnia mea această poruncă a Domniei mele părintelui și rugătorului Domniei mele, popii Nicodim, ca nimeni să nu cuteze a încerca să pescuiască în râul Tismanei sau să-și pască orice fel de vită, începând de la sat în sus, până în munți, ci numai călugării să fie voinici să vâneze și să pască vitele mânăstirii și alte vite ale nimănui să nu cuteze să umble sau să pască fără voia mânăstirii. Cine s-ar încumeta, dintre boierii mari și mici, să calce această poruncă a Domniei mele, unu ca acela să fie blestemat de preacurata născătoare de Dumnezeu și de toți sfinții și părinții purtători de Dumnezeu și să aibă blestemul lui Nicodim.”(DRH, B, p.70-71). La 28 octombrie 1428, la Bratislava, era dată Cartea prin care Sigismund, împăratul Romanilor şi rege al Ungariei, întăreşte stăpânirea Mânăstirii Tismana şi Vodiţa şi egumenului Agathon asupra unor sate. Pentru zona noastră este importantă următoarea menţiune: “balta Bistreţ şi două sate Călugăreni în faţa Ţibrei; Ploştina, Cereşevo, Turcinovţii şi Leurda în jud. Jaleş; Pecăleşti, Băileşti, Valea Largă şi Strâmba pe Jilţ; Ceauri, Ungureni şi Duşeşti pe Jiu; Tismana şi Sârbişori pe Tismana; Podeni pe Izvarna şi în fine Arcani, Tămăşeşti, Băleşti şi Rasova pe Jaleş. Deasemenea, şi asupra vămii de la Bistriţa, moşiilor de la Severin şi Bistriţa. Întăreşte stăpânire şi asupra satelor din Ţara Sârbească, dăruite de cneazul Lazăr: târgul Kiselevo, satul Popovţi, Mariani, Drămni pe Mlava, Clicevăţ pe Dunăre. Porunceşte dregătorilor laici şi bisericeşti să nu supere pe călugări şi oamenii mânăstirii”. Din perioada secolului al XV-lea mai reţinem două momente foarte importante. Astfel, la 2 august 1439, Vlad Dracul confirmă aceeaşi danie mănăstirii Tismana: “şi grâul din judeţul Jaleşului, 400 de găleţi, de câte ori e vremea dăjdiei”. Peste doar cinci ani, la 20 septembrie 1444, Iancu de Hunedoara confirma şi el o serie de sate în stăpânirea Mânăstirii Tismana. La 7 ianuarie 1490 (6998) avem porunca lui Vlad Voievod, domnul Ţă¬rii Româneşti, întăreşte stă¬pânirea Mânăstirii Tismana şi egumenului Mathei asupra moşiei Ceaurii, pentru care avuseseră pricină cu Petre. Reţinem, de asemenea, porunca din 15 iunie 1493 prin care Vlad Voievod, domnul Ţării Româneşti, întăreşte stăpânirea jupanului Hranitul spătar, soţiei sale Marga şi nepotului lor Stan, fiul lui Stănilă, asupra moşiei Băleşti pe Jiu şi Budieni, pe care le-a căpătat de la Radu Voevod cel Frumos în schimbul moşiilor Pocruia şi Godineşti, date Mânăstirii Tismana. Se pare însă că acest document a fostul unul falsificat. La 6 aprilie 1496 reţinem porunca prin care Radu Voievod, domnul Ţării Româneşti, scuteşte satele Tismana, Ceauri, Corbi, Podeni şi Clecevăţ de dările şi muncile domneşti. Dăruieşte mânăstirii câte 12 câble de grâu de pe apa Motrului, afară de satele mânăstirii. În 26 martie 1505 (7013), voievodul Radu cel Mare confirma toate posesiunile date de predecesori Mânăstirii Tismana: “acestea toate să fie ale mânăstirii, pentru că sunt dăruite de sfânt răposatul străbunicul domniei mele, marele Io Mircea Voevod. Apoi le-am dăruit şi domnia mea acestea toate să fie ale sfintei mânăstiri de la Tismana şi sfinţilor şi dumnezeeştilor călugări de hrană, iar părinţilor noştri şi nouă să fie de veşnică pomenire. De aceia, să le fie de ocină şi de ohabă şi de nimeni neatins, după porunca domniei mele.” Tot o confirmare a posesiunilor mânăstirii Tismana găsim într-un document din 29 octombrie 1509 dat de voievodul Mircea, fiul lui Mihnea. Documentul despre care aflăm că a fost scris de Tudor, logofăt de Borăşti, spune: “Dă domnia mea poruncă a domniei mele sfintei mânăstiri Tismana, hramul preacuratei stăpânei noastre, născătoare de Dumnezeu şi pururea fecioara Maria, slăvitei ei uspendi şi părintelui egumen nastavnic al sfintei mânăstiri chir Istratie şi cinstiţilor călugări care trăesc în sfânta mânăstire, ca să le fie Ceaurii toţi şi cu tot hotarul, pentru că sunt ale sfintei mânăstiri veche şi dreaptă ocină şi dedină, încă din zilele străbunicului domniei mele bătrânul Mircea Voievod. Şi hotarul le este din jos, de unde iese Rugina din Polog, până unde dă la Jiu şi de aici, apa Jiului.” Cea mai completă şi generoasă danie pare să o găsim la Vladislav voievod, un document din 27 iulie 1523-1525: “Dă domnia mea această poruncă a domniei mele sfintei mânăstiri şi dumnezeiescului hram al preasfintei uspenii numită Tismana, ca să le fie satul anume Sohodol, sfintei mânăstiri pentru nevoie, iar altul nimeni să nu aibă amestec cu acel sat, pentru că i-am iertat domnia mea de toate slujbele şi dăjdiile, oricâte se vor afla în ţara domniei mele. Astfel, nimeni să nu cuteze să-i supere pe ei sau să-i ia cu sila fie la orice muncă domnească, oricare dintre dregătorii domniei mele fie sluga marelui vornic fie sluga vreunuia dintre dregătorii domniei mele fie acei ce vor trage la oaste, nimeni să nu aibă treabă cu dânşii, numai birul să-l plătească, iar alta nimic să nu plătească, căci cine s-ar încumeta la aceasta sau birar sau găletar sau dijmar sau vameş, acel om va primi mare rău din partea domniei mele, ca o slugă necredincioasă şi nesupusă…”. Într-un document din 8 ianuarie 1526, domnitorul Radu de la Afumați scutea vestitul lăcaș de cult de obligațiile din vremea respectivă : ”Mânăstirea Tismana pentru care să-i fie satele Tismana, Părăul, Popești, Pocruia și Podeni în pace și slobozie de toate slujbele și dările și muncile Domniei Mele, ca la nici un lucru al Domniei Meles ă nu lucreze nicăieri, nici gloabă, nici dușegubină, să nu tragă, nici cap(om) legat să nu ducă, nici cai de la oloc să nu li se ia, pentru că Domnia Mea i-am iertat”. Într-un material publicat în 1997, Vasile Cărăbiș invoca actul din 12 mai 1529, dat mânăstirii Tismana prin care voievodul Moise încredința vama Vâlcan, cea care se afla pe drumul comercial Hațeg-Târgu-Jiu, mânăstirii Tismana. Moise vodă poruncea : ”și nici un sebeșan de peste munți, nici în altă parte, ori din care parte va fi, ci ca orice om și acela să-și plătească vama”. În 18 decembrie 1534, la Bucureşti, se dă hrisovul prin care Vintilă-Vlad Voievod, domnul Ţării Româneşti, întăreşte stăpânirea Mânăstirii Tismana şi egumenului Teofan asupra satelor Tismana, Pocruia, Godineşti, Sârbişori, Ohaba, Topeşti, Podeni, Ploştina, Stânceşti, Grozeşti, Năsipul, Şuşiţa, Jidovştiţa, Potoceţul, Jarcovăţul, Varovnicele, Bucina, Petroviţa, Precârstia, Cicevăţul, Bahna, Ilhoviţa, Cerovăţ, Piatra, Troeneşti, Obedinul, Sălcişoara, Saghevăţ la Blatniţa, Pesticerul, Toporna, balta de la Bistreţ, Calugherovţii, Ungureii, Sogoino, Trufeştii, Bistriţa, Ceaurii şi Duşeştii. Pentru că invocam satul Ceauru (Ceaurii), acesta nu a rămas permanent în stăpânirea mânăstirii Tismana. Un document din 10 ianuarie 1538 dat de Radu Voievod, domnul Ţării Româneşti, întărea stăpânirea mânăstirii Bistriţa şi egumenului Misail asupra satului Ceaurii, schimbat cu Mânăstirea Tismana pentru jumătate din satul Tismana. Urmărind cronologic evenimentele, din 2 iunie 1547 datează hrisovul prin care Mircea Voievod, domnul Ţării Româneşti, întăreşte stăpânirea Mânăstirii Tismana şi egumenului Mardarie asupra moşiilor Tismana, Pocruia, Godineşti, Sârbişori, Ohaba, Pârâul, Topeşti, Ceaurii, Grozeşti, Năsipul, Podeni, Vadul Cumanilor cu Toporna, balta Bistreţ, vămile de la Calafat şi de la plaiul Olteţului. Într-un document din 1569, referitor la o proprietate a mânăstirii Tismana ce data ”de la întemeierea Țării Românești, întâi de la Negrul Vodă”, găsim a doua mențiune asupra proprietăților mânăstirii care datau de la ”întemeierea Țării Românești”. Mânăstirea Tismana a fost privită până târziu în istorie, a se vedea și vremurile Revoluției conduse de Tudor Vladimirescu, ca un important punct strategicpentru conducători. Tot Alexandru Ștefulescu ne oferă informația potrivit căreia în anul 1614, domnitorul Radu Mihnea poruncea mai multor sate din Gorj , sunt amintite Tismana, Peștișani, Izvarna, Costeni, Sohodol, Groșani ș.a. să păzească mânăstirea cu câte 50 de oameni pe zi atrăgându-le atenția că vor plăti cu viața orice pagubă s-ar produce acestui așezământ. În Evul Mediu, Mânăstirea Tismana a fost un important proprietar funciar în zona noastră. Fiecare voievod care s-a aflat pe scaunul Ţării Româneşti(Valahiei) s-a simţit obligat să întărească stăpânirea mânăstirii asupra unor sate şi moşii aflate pe teritoriile de astăzi ale Gorjului, Doljului şi Mehedinţiului în special. După cum reiese din ameninţările care le făcea domnia asupra acelora care ar fi vrut să încalce drepturile mânăstirii, proprietarii locali laici aveau tendinţa de a încălca drepturile funciare ale acesteia. După cum vom vedea, mânăstirea Tismana a avut nenumărate litigii cu proprietarii laici, de obicei soluţionate în favoarea lăcaşului de cult. Cu un an înainte ca să piară într-un conflict cu o parte a marii boierimi, domnitorul Vlad Vintilă dădea la 6 septembrie 1534 un hrisov prin care “sfintei şi dumnezeieştii mânăstiri numite Tismana unde este hramul preasfintei curatei şi preabinecuvântatei stăpânei noastre, născătoare de Dumnezeu şi pururea fecioară Maria şi cinstitei ei uspenii şi nastavnicului, părintelui egumen chir Tofan şi tuturor celor întru Hristos fraţi, să le fie seliştele: amândoi Sagoveţii la Blatniţa şi Pesticevo şi Toporno şi Iogoina şi amândoi Călugărenii şi Trufeştii şi Piatra şi Obedinul şi Ungureii, toţi pentru că au fost vechi şi drepte ocine şi dedine ale sfintei mânăstiri de la Tismana, date încă de către vechii domni care au fost înaintea domniei mele”. Din acelaşi document aflăm cum s-a soluţionat în faţa domniei conflictul mânăstirii cu fii lui Stoe din Copăceni, Pătru şi Drăgoiu, pentru o silişte ce se cheamă Ungureii: “…domnia mea am dat sfântului şi dumnezeiescului loc, ca să-I fie de ocină şi de ohabă, şi de nimeni neatins, după spusa domniei mele”. Pentru frumuseţea limbajului şi complexitatea exprimării, cităm un alt document din 1534 dat la Bucureşti la 18 decembrie: “+În lege a poruncit domnul Dumnezeu fiilor lui Israel să dea în tot anul zeciuială din câte se vor agonisi şi acestea< cunoscând sfinţii apostoli şi purtătorii de Dumnezeu părinţi >ne-au sfătuit pe noi spre ajutor şi facere de bine < a sufletelor noastre >şi ne-au lăsat nouă, fiilor lor, ca unii cu milostenie şi priveghere şi post, alţii cu milostenii să ne curăţăm de toate păcatele. < Iată deci şi eu> binecredinciosul şi de Hristos iubitorul şi singur stăpânitorul, Io Vintilă Voievod numit Vlad Voievod, fiul marelui şi preabunului Radul Voievod şi domn a toată ţara Ungrovlahiei, amintindu-mi domnia mea de cuvântul unui oarecare stareţ care spune: “Vremea supărării a sosit, să cumpărăm < înţelepciune şi pace către noi.. >să aducem în vremea judecăţii şi a răsplăţii”. < Iată deci şi eu doresc > a sta < de/a dreapta >tatălui < şi am căzut >la însuşi Hristos împăratul şi Dumnezeul nostru şi preacurata maica lui, ce este hramul sfintei sale uspenii, care este la Tismana şi am dăruit acest atotcinstit şi cu frumoasă faţă şi preacinstit acest de faţă hrisov al domniei mele, ce este mai presus de toate cinstele şi rugătorilor domniei mele, egumenului şi ieromonahului Theofan şi tuturor fraţilor ce se află în acest sfânt lăcaş, ca să-i fie sfintei şi dumnezeieştii mânăstiri numite Tismana, satele anume: Tismana şi cu tot hotarul şi Pocruia şi cu tot hotarul şi Godineştii toţi cu tot hotarul şi Sârbişorii toţi cu tot hotarul şi Ohaba toată şi cu tot hotarul şi Topeştii toţi şi cu tot hotarul şi Podenii, oricât se va alege partea sfintei mânăstiri şi Ploştina toată şi cu tot hotarul şi Stănceşti, oricât se va alege partea sfintei mânăstiri şi Grozeştii toţi şi cu tot hotarul şi Năsipul, oricât se va alege partea sfintei mânăstiri şi Şuşiţa şi Jidoştiţa şi cu toate seliştele şi Potocelul şi Jarcovăţul şi amândouă Vorovnicele şi Bucina cu tot hotarul şi Petroviţa şi Precârstia şi Clicevăţul şi Bahna şi Ilhoviţa şi Ceroveţul şi cu toate săliştele şi partea Ligă-cească şi partea Ruşească şi Pietra < şi Turcineştii > şi Obedinul şi Sălcişoara. Şi iarăşi să-i fie sfintei mânăstiri…în Blatniţa şi Pesticevo şi Toporna…şi balta ce se ….seliştea, amândouă Călugărenii şi Piatra şi Trufeşti şi Bedin-Corzii şi Bistriţa cu tot hotarul şi săliştele şi Ungureii…pentru că aceste sate sunt vechi şi drepte ocine şi dedine ale sfintei mânăstiri…Jaleş, iazul până ce cade în Jaleş…cu tot hotarul, ce sunt ale sfintei mânăstiri…satul Ungureii. Şi au avut călugării de la Tismana…cu Pătru şi cu Drăgoiu, fiii Stoiasei; < iar domnia mea mea, am cercetat şi am judecat >după vechea lege cu cinstiţii şi bătrânii dregători domnia mea, că a fost satul Ungurei Veche şi dreaptă ocină a sfintei mânăstiri şi încă cumpărată această ocină încă din zilele lui Mircea Voievod de la Stanciul fiul Marinei, pentru un cal bun şi pentru 12…pentru două paftale şi pentru un brâu de argint(…). De aceea, am dat şi domnia mea sfintei şi dumnezeieştii mânăstiri, ce este mai sus scrisă, ca să-i fie de ocină şi de ohabă sfintei mânăstiri, iar domniei mele şi părinţilor domniei mele de veşnică pomenire şi de nimeni neatins, după porunca domniei mele. Iată şi blestem punem domnia mea, ca după moartea domniei mele, pe cine va alege domnul Dumnezeu a fi domn al Ţării Româneşti sau din rodul inimii domniei mele sau din rudele domniei mele sau, după păcatele noastre, din alt neam, dacă va cinsti şi va întări şi va păzi şi va înnoi acest hrisov al domniei mele, pe acela domnul Dumnezeu să-l întărească şi să-l cinstească şi să-l păzească în domnia lui; iar dacă nu va cinsti şi nu va întări şi nu va păzi şi nu va înnoi, ci va nimici şi va călca şi va batjocuri, pe acela domnul Dumnezeu să-l nimicească, să-l calce şi să-l batjocurească în domnia lui şi să-i ucidă aici trupul, iar în veacurile viitoare sufletul lui şi să-i fie potrivnică preacurata maică a lui Dumnezeu la înfricoşata şi nemiloasa judecată, unde făţărnicie nu este şi să aibă parte cu Iuda şi cu Arie şi cu ceilalţi iudei, care au strigat asupra domnului Dumnezeu şi mântuitorului nostru Iisus Hristos şi au zis: sângele lui asupra lor şi asupra copiilor lor”. În iunie 1535, Vlad Vintilă sfârşea ucis în timpul unei vânători. Complotul era organizat de o parte a boierimii care se afla în conflict cu domnitorul. Lucrurile nu s-au oprit aici, a existat în vremea lui Matei Basarab un conflict cu Mânăstirea Bistrița(Vâlcea) pentru stăpânirea satului Tismana. Domnitorul amintit va soluționat problema şi a ”cumpărat satul Vaideei de la dregătorul Domniei Mele pan Dragomir, mare armaş, cu patru sute de galbeni şi am dat şi adăugat Domnia Mea la Sfânta mânăstire Bistriţa să ţină tot satul Vaideei, iar Sfânta mânăstire Tismana să ţină tot satul ce se zice Tismana”. O altă modalitate pentru ca mânăstirea Tismana să îşi extindă proprietăţile a fost împrumuturile cu zălog mai ales pentru diverse comunităţi. De cele mai multe ori, aşa cum se întâmpla şi cu alţi proprietari feudali, trebuia să execute zălogul care însemna că devenea proprietară. II. Un pronunţat rol cultural Cunoaştem deja că începuturile învăţământului pe meleagurile Gorjului se pierd în negura timpului iar primul loc pare să fi fost mânăstirea Tismana, şi asta, încă de la sfârşitul secolului al XIV-lea. Călugărul Nicodim avea să formeze aici o mână de ucenici cărturari care să-i ducă mai departe nobila misiune. Printre aceştia pot fi amintiţi egumenii Agafton şi Gherasim, cei pe care îi întâlnim pe la jumătatea secolului al XV-lea. Memoria documentelor spune că de la şcoala Mânăstirii Tismana se recrutau viitorii prelaţi şi diacii pentru cancelariile domneşti, biserică şi alte instituţii. Tot la Tismana apărea la sfârşitul secolului al XVI-lea cronica logofătului Teodosie Rudeanu. Despre acesta, reţinem ca o legătură cu materialele anterioare, că a fost fiu al acestor meleaguri, opera sa despre domnia lui Mihai Viteazul fiind scrisă în limba română, una din primele încercări în materie. Referitor la rolul cultural al Mânăstirii Tismana nu putem să omitem remarca pe deplin îndreptăţită a lui Vasile Cărăbiş că marele călugăr Nicodim a ridicat această mânăstire într-o perioadă de ofensivă a catolicismului în Ţările Române, vedem deci aici un rol deosebit de important în “păstrarea atmosferei de credinţă ortodoxă, în care a trăit neamul nostru veacuri de-a rândul”. Mânăstirea Tismana a constituit în secolele trecute un subiect pentru cei mai mari scriitori ai ţării. Cei veniţi la Tismana au fost fascinaţi, cel mai probabil, de istoria acestui lăcaş de cult dar şi de poziţia sa pitorească şi beneficiind de condiţii climatice deosebite. Primul scriitor care ne vine în minte din punct de vedere cronologic a fost Grigore Alexandrescu(1810-1885) care în 1842 avea să scrie poezia „Răsăritul lunei la Tismana”, creaţie ce a văzut lumina tiparului în preajma Revoluţiei paşoptiste. Autor al altei poezii de acelaşi gen dar mult mai celebră „Umbra lui Mircea la Cozia”, Grigore Alexandrescu avea să se exprime despre Tismana: „Iată cea mai veche şi cea mai măreaţă mânăstire de peste Olt” („Memorial de călătorie”, 1872). Alte informaţii interesante despre Mânăstirea Tismana le aflăm publicate în 1858. Astfel, Alexandru Pelimon (1822-1881) în anul 1858 pleacă pe jos din Bucureşti pe un traseu subcarpatic trecând prin mânăstirile din nordul Olteniei şi ajungând inclusiv la Mânăstirea Tismana dar şi la schiturile Cioclovina de Jos şi de Sus. Este vorba de lucrarea intitulată „Impresiuni de călătorie în România” apărută în acelaşi an şi care are o importanţă documentară deosebită pentru această zonă. Despre Alexandru Vlahuţă (1858-1919) putem spune că în celebra „România Pitorească” se lasă impresionat de frumuseţea zonei Tismana unde ajunsese în anul 1901. Chiar marele istoric Nicolae Iorga s-a arătat încântat de zona Tismana. Anton Pann (1797-1854) este un poet şi un compozitor de muzică religioasă, un profesor român de muzică, de origine rromă din Bulgaria. A fost supranumit de Mihai Eminescu “finul Pepelei, cel isteţ ca un proverb” în poemul Epigonii. Prin prescurtarea numelui de familie şi romanizare va fi numit Anton Pann. Acesta, prin 1840, când era profesor la Seminarul din Bucureşti, a avut la Tismana o rodnică activitate în domeniul redactării şi tipăririi de muzică ecleziastică compusă în româneşte sau tradusă din greceşte. Aici el se simţea bine întrucât avea prieteni care îl primiseră deosebit de bine. Cu alte cuvinte, Anton Pann a creat aici aşa cum a făcut-o mai târziu George Coşbuc. Casa Memorială Anton Pann se află în oraşul Râmnicu Vâlcea – Strada Ştirbei Vodă, numărul 18. Anton Pann a fost un membru marcant al comunităţii oraşului oltean. Locuinţa condeierului şi tipografului a fost casa în formă de culă, azi “Muzeul memorial Anton Pann. Din acest loc – Râmnicu Vâlcea – pleca pe drumurile Olteniei acest “fiu al Pepelei” către satele care i-au oferit nestemate folclorice necesare desăvârşirii operei sale. Anton Pann a fost cel care a pregătit formaţia corală care a intonat pentru prima dată “Deşteaptă-te, române!”. Despre legăturile lui George Coşbuc s-a vorbit şi încă se mai vorbeşte la peste un secol de la evenimente.Trebuie să lămurim dintr-un început faptul că tismănenii îi spuneau „badea Gheorghe” la finele secolului XIX şi începutul celui următor lui George Coşbuc, poetul ardelean care a trăit mai bine de două decenii la Tismana. Momentul său dramatic când şi-a pierdut fiul la Tălpăşeşti într-un accident de automobil.(26 august 1915). George Coşbuc (1866-1918) s-a legat de Tismana prin căsătoria în 1895 cu Elena Sfetea, fiica unui comerciant bogat din Braşov, care avea vila cu acelaşi nume din Tismana. Din momentul când a cunoscut locurile respective practic a revenit în fiecare vară. Sunt şi acum câteva locuri din Tismana care ar aminti de marele poet dacă s-ar face mai mult în această direcţie: „Chioşcul lui Coşbuc”, „Masa fraţilor”, „Aleea Tainelor” şi „fagul lui Coşbuc”. Potrivit mărturiilor documentare, George Coşbuc a lucrat la Tismana la traducerea integrală a Odiseei, a Bucolicelor lui Virgiliu ca şi a Georgicelor, a Eneidei şi a operei lui Kalidasa, Sacontala. În foişorul său de la Tismana, Coşbuc a lucrat mult la traducerea „Divinei comedii” a lui Dante Alighieri. Pe lângă Coşbuc, la Tismana s-au aflat ca oaspeţi ai săi muzicieni (ex. Dumitu Chiriac), istorici, profesori şi chiar scriitori. III. Povestea tezaurului de la Mânăstire Pentru circa doi ani şi jumătate, tezaurul Băncii Naţionale a României s-a aflat în Gorj în regiunea mânăstirii Tismana. Operaţiunea desfăşurată de BNR începând cu luna iulie 1944 şi sfârşită în ianuarie 1947 a purtat numele de cod „Neptun”. Tezaurul a stat într-o peşteră din apropierea aşezării monahale, după cum povestea într-o carte publicată în anul 2000 chiar actualul director al filialei BNR, Gheorghe Birău. După 1989, mulţi dintre gorjeni au aflat cu surprindere că în toamna anului 1944 nu doar regele Mihai şi-a găsit refugiu în Gorj ci şi tezaurul României. Povestea a apărut de mai multe ori în ultimii ani, de la reviste cu specific istoric la materiale de popularizare. Pentru cei care nu ştiu povestea, iată o prezentare succintă. Mai mult de 10 zile de vară(iulie 1944) le-au trebuit autorităţilor pentru a transporta tezaurul BNR de la Bucureşti la mânăstirea Tismana. În iulie şi august 1944, rezerva de aur a României a fost depozitată într-o pivniţă special amenajată. Abia la începutul lui septembrie s-a trecut la pregătirile necesare pentru mutarea tezaurului într-o peşteră din apropierea mânăstirii. Gheorghe Birău, autorul cărţii „Gorjul bancar. Banca Naţională”, explică raţiunile alegerii unei peşteri: „Ideea centrală a depunerii tezaurului în peşteră era aceea că, în cazul unui atac iminent şi a imposibilităţii apărării, „cerul peşterii” să fie dinamitat şi să se formeze astfel un obstacol natural imposibil de trecut.” Amenajarea locaţiei a presupus ridicarea unor pereţi în interior, astuparea tuturor căilor de acces, construirea unei platforme din lemn pentru depozitarea în siguranţă a lăzilor şi, bineînţeles, zidirea intrării. La 13 septembrie 1944, peştera era gata să-şi primească preţioasa comoară, trei zile mai târziu totul aflându-se în interior. Dintr-un proces verbal întocmit de autorităţi atunci aflăm că au fost depuse 4035 casete în greutate de 212 245, 305 kg, din care 189 673,99044 kg aur curat. Mai erau şi 51 casete în greutate brută de 3 057,450 kg aur din tezaurul polonez, rămas la noi din 1939. Din diverse motive, tezaurul României a rămas la Tismana doi ani şi jumătate. Să nu uităm că a fost vorba de o perioadă tulbure, locaţia gorjeană împiedicându-i poate pe ruşi să pună mâna pe el după cum au făcut-o cu alte lucruri. Programul de recuperare a ridicat numeroase probleme la transport care au rămas consemnate în rapoarte. Nu s-a găsit însă rezolvarea enigmei dispariţiei unei părţi din tezaur. Transportul a fost îngreunat şi din cauza faptului că lăzile de depozitare au putrezit din cauza umezelii. Dacă la toate acestea mai adaugăm faptul că transportul s-a făcut în condiţii de iarnă, avem cât de cât un tablou complet al dificultăţilor. Zăpada a făcut un adevărat calvar drumul dintre Tismana şi Târgu-Jiu. Astfel, în ziua de 28 ianuarie 1947, una din maşinile cu aur s-a răsturnat la ieşirea de pe podul din Peştişani, casetele ajungând în râu dar fără să păţească nimic. Acestea şi-au continuat drumul spre gara Tg-Jiu cu o altă maşină. Tot de o altă maşină a fost nevoie după ce un camion a derapat într-un şanţ din satul Brădiceni. Nu au lipsit nici alte evenimente, cum ar fi deteriorarea unor casete în timpul transportului ş.a. Transportul s-a desfăşurat între 25 ianuarie şi 4 februarie 1947. Tezaurul a plecat, aşa cum venise, cu trenul de la Tg-Jiu la Bucureşti. Pe baza raportărilor Căilor Ferate Române, garniturile de tren au transportat înapoi la Bucureşti 3876 casete (circa 195 000 kg), în 20 de vagoane. Aurul ajuns la Bucureşti era mai puţin decât cel adus în 1944 de acolo. Gorjeanul Gheorghe Birău spunea în cartea sa că: „Somnul tezaurului a fost totuşi deranjat în iarna anului 1945, când la 16 ianuarie s-a pătruns în grotă printr-o deschizătură betonată ulterior şi s-au ridicat 250 casete cu lingouri tip internaţional în greutate de 11.150 kg aur brut”. Cea mai plauzibilă variantă, a localnicilor care au supravieţuit evenimentelor, ar fi că ruşii au făcut toate astea. Folclorul local merge pe varianta hoţilor simplii. Taina tezaurului pare să fi fost ascunsă însă în adâncul muntelui. Cu ani în urmă, prestigioasa revistă „Magazin Istoric” a încercat să elucideze misterul mai ales că între cele relatate de Gheorghe Birău şi rezultatul proceselor-verbale există diferenţe foarte mari. Astfel, din 4035 de casete , în greutate totală de 212 245,305 kg au ajuns la Bucureşti doar 3876 casete, în greutate de circa 195.000 kg. Doar că lipsa ar fi de 159 de caste. Ca bani, paguba BNR la preţurile actuale ale aurului se cifrează la peste 5000 de miliarde de lei vechi. Bibliografie: 1. Gheorghe Nichifor-”Alexandru Ștefulescu un destin în slujba istoriei”, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 2007 2. Gheorghe Nichifor, Dorina Nichifor, Andrei Popete-Pătrașcu-”Dincă Schileru, o legendă vie a Gorjului”, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 2010 3. Dan Berindei-”Istoria Românilor din Paleolitic până în 2008-cronologie”, Editura CARTEX 2000, București, 2008 4. Ion Bulei-”O istorie a românilor”, Ediția a III-a revizuită, Editura MERONIA, București, 2008. 5. Vasile Cărăbiș-”Relațiile comerciale ale Olteniei cu Transilvania din secolul al XIII-lea până la începutul secolului al XIX-lea”, în LITUA, nr 7, 1997, pag. 67-89 6. XXX – ”Documentele Istoriei României”, B, Țara Românească, sec. XVI, vol. II. 7. Vasile Cărăbiş-„Judeţul Jaleşului” în LITUA, nr. VI, Târgu-Jiu, 1994, pag. 84-91 8. Cornel Șomâcu-”Mânăstirea Tismana în cultura românilor”, în VERTICAL, anul V, nr. 260, 22 ianuarie 2009 9. Cornel Șomâcu-”Manastirea Tismana si rolul ei in trecutul Gorjului” (I)în VERTICAL, anul VI, nr 242, 15 septembrie 2010 10. Cornel Șomâcu-”Manastirea Tismana și rolul ei în trecutul Gorjului” (II) în VERTICAL, anul VI, nr 243, 22 septembrie 2010