”Aproape n-a fost nici un domnitor care să nu fi dăruit mânăstirii Tismana moșii, obiecte sacre, privilegii, sau cel puțin să nu fi confirmat stăpânirea peste averile sale” Alexandru Ștefulescu
Aceluiași Alexandru Ștefulescu îi datorăm și o primă descriere în literatura de specialitate a Mânăstirii Tismana: ”Falnica mânăstire Tismana înfiptă în 1372 de Radu Negru Basarab pe stâncile cavernoase și măcinate de vremi ale culmei Tismana, ce stă pe o terasă naturală lipită de veacuri de gigantica culme Stârmina, purtătoarea chiliei nemuritorului Nicodim, neîntrecutul în virtuți, părintele spiritual al Gorjului, își înălța la 1541, cu mândrie cele trei turnuri medievale ale sale printre frunzișul îmbălsămat al castanilor, nucilor și alunilor ce îmbrăcau atunci ca și acum, cu măreție și profunzime munții dimprejur”. Potrivit tradiţiei, pe locul actualei mânăstiri Tismana a existat înainte o biserică din lemn de tisă, de aici şi denumirea localităţii. Mânăstirea Tismana este ctitoria călugărului Nicodim şi poate fi plasată ca începuturi între două evenimente foarte importante, sfinţirea bisericii din anul 6886 (1377-1378) şi moartea lui Nicodim în anul 6915 (1406-1407). Lăcaşul de cult a influenţat istoria acestor meleaguri şi este foarte prezent în documentele vremii. De asemenea, Mânăstirea Tismana deţine în arhiva proprie o serie de documente importante despre istoria ţării. Cele mai multe documente despre trecutul Mânăstirii Tismana au fost deja publicate în colecţiile de documente: “Documente privind Istoria României” (D.I.R.), “Catalogul Documentelor Ţării Româneşti” (C.D.T.R.) şi “Documenta Romaniae Historica” (D.R.H.), fiecare cu mai multe volume editate cu câteva decenii în urmă. Marele istoric de origine gorjeană Alexandru Ştefulescu vorbeşte despre acest loc: „Bisericile la început au fost construite de lemn si apoi de zid… Aşa chiar mănăstirea Tismana a fost de lemn de tisă între anii 1364-72 si numai după 1373 de zid.” Un document din 3 octombrie 1385 emis de voievodul Dan I spune că „la începutul domniei mele am aflat la locul numit Tismana, o mănăstire nu întru toate terminată, pe care sfânt răposatul, binecinstitorul voievod Radul, părintele domniei mele, a ridicat-o din temelie, dar n-a sfârsit-o din pricina scurtimii vietii, de aceea a binevoit domnia mea ca, precum în domnie, să-i fiu urmaş şi în această aşa dar … să clădesc deplin acest hram. » . Cele mai multe documente despre trecutul Mânăstirii Tismana au fost deja publicate în colecţiile de documente: “Documente privind Istoria României”(D.I.R.), “Catalogul Documentelor Ţării Româneşti”(C.D.T.R.) şi “Documenta Romaniae Historica”(D.R.H.), fiecare cu mai multe volume editate cu câteva decenii în urmă. De asemenea, între 1896 și 1909 Alexandru Ștefulescu a publicat mai multe ediții ale cărții dedicate Mânăstirii Tismana unde a dat publicității o serie de documente relevante despre acest lăcaș de cult. I. Mare proprietar funciar Mânăstirea Tismana s-a bucurat de privilegii acordate de o serie întreagă de domnitori, printre cei mai importanți amintim pe Mircea cel Bătrân(1386), Iancu de Hunedoara(1444), Neagoe Basarab, Mihai Viteazul, Matei Basarab ș.a. Reţinem pentru început actul din 3 octombrie 1385 prin care domnitorul Dan I, domnul Ţării Româneşti, confirma Mânăstirii Tismana : « Şi mai întâi am dăruit acestei mai sus-zise mănăstiri grăul din judeţul Jaleşului patru sute de găleţi pe fiecare an…Şi am dăruit şi pe râul Jaleşului la Dăbăceşti nucii copaci toţi, apoi de la casa domniei mele, pe fiecare an, 10 burdufe de brânză, 10 caşcavale, 10 pături şi 10 postavuri pentru îmbrăcăminte şi 10 postavuri pentru încălţăminte iar miere şi ceară, pe măsură, cât va aduce anul ». Continuăm cu întăritura şi porunca din 1386 prin care Mircea Voievod, domnul Ţării Româneşti, întăreşte Mânăstirii Tismana daniile făcute de Vladislav Vlaicu şi Radu Voievod, precum şi cele dăruite de el, satele Trufeşti, Piatra, Obedin, Ceauri, Ugri, Duşeşti, Ploştina, Jarcovăţ, Varovnic, Şuşiţa cu Novoselţi, Pesticevo pe Blatniţa, Sogoina, dăruit de Lucaci, Bistriţa cu ţarina, Saghevăţ mori pe Bistriţa, Leurda, Cireşul şi Godineşti. În anii următori(1391-1392), Mircea cel Bătrân va reînnoi dania adăugând « şi grâul din judeţul Jaleş şi nucii câţi copaci sunt pe Jaleş la Dăbăceşti ». Unul dintre documentele cele mai importante, inclusiv pentru trecutul orașului Târgu-Jiu, datează din 1406. La vremea aceea, în drumul său spre Severin pentru o întâlnire cu regele maghiar, Mircea cel Bătrân dă o poruncă în favoarea Mânăstirii Tismana prin care nimeni nu avea voie să pescuiască în râul Tismana, cu excepția călugărilor de aici și nici să folosească moșiile mănăstirești pentru păscutul vitelor : ”Eu, Io Mircea, Mare Voievod și Domn, singur stăpânitor a toată Țara Ungrovlahiei și al părților de peste munți, încă și spre părțile tătărești și herțeg al Amlașului și Făgărașului și Domn al Banatului Severinului și de amândouă părțile peste toată Podunavia, încă până la Marea cea Mare și singur stăpânitor al cetății Dârstor. Dă domnia mea această poruncă a Domniei mele părintelui și rugătorului Domniei mele, popii Nicodim, ca nimeni să nu cuteze a încerca să pescuiască în râul Tismanei sau să-și pască orice fel de vită, începând de la sat în sus, până în munți, ci numai călugării să fie voinici să vâneze și să pască vitele mânăstirii și alte vite ale nimănui să nu cuteze să umble sau să pască fără voia mânăstirii. Cine s-ar încumeta, dintre boierii mari și mici, să calce această poruncă a Domniei mele, unu ca acela să fie blestemat de preacurata născătoare de Dumnezeu și de toți sfinții și părinții purtători de Dumnezeu și să aibă blestemul lui Nicodim.”(DRH, B, p.70-71). La 28 octombrie 1428, la Bratislava, era dată Cartea prin care Sigismund, împăratul Romanilor şi rege al Ungariei, întăreşte stăpânirea Mânăstirii Tismana şi Vodiţa şi egumenului Agathon asupra unor sate. Pentru zona noastră este importantă următoarea menţiune: “balta Bistreţ şi două sate Călugăreni în faţa Ţibrei; Ploştina, Cereşevo, Turcinovţii şi Leurda în jud. Jaleş; Pecăleşti, Băileşti, Valea Largă şi Strâmba pe Jilţ; Ceauri, Ungureni şi Duşeşti pe Jiu; Tismana şi Sârbişori pe Tismana; Podeni pe Izvarna şi în fine Arcani, Tămăşeşti, Băleşti şi Rasova pe Jaleş. Deasemenea, şi asupra vămii de la Bistriţa, moşiilor de la Severin şi Bistriţa. Întăreşte stăpânire şi asupra satelor din Ţara Sârbească, dăruite de cneazul Lazăr: târgul Kiselevo, satul Popovţi, Mariani, Drămni pe Mlava, Clicevăţ pe Dunăre. Porunceşte dregătorilor laici şi bisericeşti să nu supere pe călugări şi oamenii mânăstirii”. Din perioada secolului al XV-lea mai reţinem două momente foarte importante. Astfel, la 2 august 1439, Vlad Dracul confirmă aceeaşi danie mănăstirii Tismana: “şi grâul din judeţul Jaleşului, 400 de găleţi, de câte ori e vremea dăjdiei”. Peste doar cinci ani, la 20 septembrie 1444, Iancu de Hunedoara confirma şi el o serie de sate în stăpânirea Mânăstirii Tismana. La 7 ianuarie 1490 (6998) avem porunca lui Vlad Voievod, domnul Ţă¬rii Româneşti, întăreşte stă¬pânirea Mânăstirii Tismana şi egumenului Mathei asupra moşiei Ceaurii, pentru care avuseseră pricină cu Petre. Reţinem, de asemenea, porunca din 15 iunie 1493 prin care Vlad Voievod, domnul Ţării Româneşti, întăreşte stăpânirea jupanului Hranitul spătar, soţiei sale Marga şi nepotului lor Stan, fiul lui Stănilă, asupra moşiei Băleşti pe Jiu şi Budieni, pe care le-a căpătat de la Radu Voevod cel Frumos în schimbul moşiilor Pocruia şi Godineşti, date Mânăstirii Tismana. Se pare însă că acest document a fostul unul falsificat. La 6 aprilie 1496 reţinem porunca prin care Radu Voievod, domnul Ţării Româneşti, scuteşte satele Tismana, Ceauri, Corbi, Podeni şi Clecevăţ de dările şi muncile domneşti. Dăruieşte mânăstirii câte 12 câble de grâu de pe apa Motrului, afară de satele mânăstirii. În 26 martie 1505 (7013), voievodul Radu cel Mare confirma toate posesiunile date de predecesori Mânăstirii Tismana: “acestea toate să fie ale mânăstirii, pentru că sunt dăruite de sfânt răposatul străbunicul domniei mele, marele Io Mircea Voevod. Apoi le-am dăruit şi domnia mea acestea toate să fie ale sfintei mânăstiri de la Tismana şi sfinţilor şi dumnezeeştilor călugări de hrană, iar părinţilor noştri şi nouă să fie de veşnică pomenire. De aceia, să le fie de ocină şi de ohabă şi de nimeni neatins, după porunca domniei mele.” Tot o confirmare a posesiunilor mânăstirii Tismana găsim într-un document din 29 octombrie 1509 dat de voievodul Mircea, fiul lui Mihnea. Documentul despre care aflăm că a fost scris de Tudor, logofăt de Borăşti, spune: “Dă domnia mea poruncă a domniei mele sfintei mânăstiri Tismana, hramul preacuratei stăpânei noastre, născătoare de Dumnezeu şi pururea fecioara Maria, slăvitei ei uspendi şi părintelui egumen nastavnic al sfintei mânăstiri chir Istratie şi cinstiţilor călugări care trăesc în sfânta mânăstire, ca să le fie Ceaurii toţi şi cu tot hotarul, pentru că sunt ale sfintei mânăstiri veche şi dreaptă ocină şi dedină, încă din zilele străbunicului domniei mele bătrânul Mircea Voievod. Şi hotarul le este din jos, de unde iese Rugina din Polog, până unde dă la Jiu şi de aici, apa Jiului.” Cea mai completă şi generoasă danie pare să o găsim la Vladislav voievod, un document din 27 iulie 1523-1525: “Dă domnia mea această poruncă a domniei mele sfintei mânăstiri şi dumnezeiescului hram al preasfintei uspenii numită Tismana, ca să le fie satul anume Sohodol, sfintei mânăstiri pentru nevoie, iar altul nimeni să nu aibă amestec cu acel sat, pentru că i-am iertat domnia mea de toate slujbele şi dăjdiile, oricâte se vor afla în ţara domniei mele. Astfel, nimeni să nu cuteze să-i supere pe ei sau să-i ia cu sila fie la orice muncă domnească, oricare dintre dregătorii domniei mele fie sluga marelui vornic fie sluga vreunuia dintre dregătorii domniei mele fie acei ce vor trage la oaste, nimeni să nu aibă treabă cu dânşii, numai birul să-l plătească, iar alta nimic să nu plătească, căci cine s-ar încumeta la aceasta sau birar sau găletar sau dijmar sau vameş, acel om va primi mare rău din partea domniei mele, ca o slugă necredincioasă şi nesupusă…”. Într-un document din 8 ianuarie 1526, domnitorul Radu de la Afumați scutea vestitul lăcaș de cult de obligațiile din vremea respectivă : ”Mânăstirea Tismana pentru care să-i fie satele Tismana, Părăul, Popești, Pocruia și Podeni în pace și slobozie de toate slujbele și dările și muncile Domniei Mele, ca la nici un lucru al Domniei Meles ă nu lucreze nicăieri, nici gloabă, nici dușegubină, să nu tragă, nici cap(om) legat să nu ducă, nici cai de la oloc să nu li se ia, pentru că Domnia Mea i-am iertat”. Într-un material publicat în 1997, Vasile Cărăbiș invoca actul din 12 mai 1529, dat mânăstirii Tismana prin care voievodul Moise încredința vama Vâlcan, cea care se afla pe drumul comercial Hațeg-Târgu-Jiu, mânăstirii Tismana. Moise vodă poruncea : ”și nici un sebeșan de peste munți, nici în altă parte, ori din care parte va fi, ci ca orice om și acela să-și plătească vama”. În 18 decembrie 1534, la Bucureşti, se dă hrisovul prin care Vintilă-Vlad Voievod, domnul Ţării Româneşti, întăreşte stăpânirea Mânăstirii Tismana şi egumenului Teofan asupra satelor Tismana, Pocruia, Godineşti, Sârbişori, Ohaba, Topeşti, Podeni, Ploştina, Stânceşti, Grozeşti, Năsipul, Şuşiţa, Jidovştiţa, Potoceţul, Jarcovăţul, Varovnicele, Bucina, Petroviţa, Precârstia, Cicevăţul, Bahna, Ilhoviţa, Cerovăţ, Piatra, Troeneşti, Obedinul, Sălcişoara, Saghevăţ la Blatniţa, Pesticerul, Toporna, balta de la Bistreţ, Calugherovţii, Ungureii, Sogoino, Trufeştii, Bistriţa, Ceaurii şi Duşeştii. Pentru că invocam satul Ceauru (Ceaurii), acesta nu a rămas permanent în stăpânirea mânăstirii Tismana. Un document din 10 ianuarie 1538 dat de Radu Voievod, domnul Ţării Româneşti, întărea stăpânirea mânăstirii Bistriţa şi egumenului Misail asupra satului Ceaurii, schimbat cu Mânăstirea Tismana pentru jumătate din satul Tismana. Urmărind cronologic evenimentele, din 2 iunie 1547 datează hrisovul prin care Mircea Voievod, domnul Ţării Româneşti, întăreşte stăpânirea Mânăstirii Tismana şi egumenului Mardarie asupra moşiilor Tismana, Pocruia, Godineşti, Sârbişori, Ohaba, Pârâul, Topeşti, Ceaurii, Grozeşti, Năsipul, Podeni, Vadul Cumanilor cu Toporna, balta Bistreţ, vămile de la Calafat şi de la plaiul Olteţului. Într-un document din 1569, referitor la o proprietate a mânăstirii Tismana ce data ”de la întemeierea Țării Românești, întâi de la Negrul Vodă”, găsim a doua mențiune asupra proprietăților mânăstirii care datau de la ”întemeierea Țării Românești”. Mânăstirea Tismana a fost privită până târziu în istorie, a se vedea și vremurile Revoluției conduse de Tudor Vladimirescu, ca un important punct strategicpentru conducători. Tot Alexandru Ștefulescu ne oferă informația potrivit căreia în anul 1614, domnitorul Radu Mihnea poruncea mai multor sate din Gorj , sunt amintite Tismana, Peștișani, Izvarna, Costeni, Sohodol, Groșani ș.a. să păzească mânăstirea cu câte 50 de oameni pe zi atrăgându-le atenția că vor plăti cu viața orice pagubă s-ar produce acestui așezământ. În Evul Mediu, Mânăstirea Tismana a fost un important proprietar funciar în zona noastră. Fiecare voievod care s-a aflat pe scaunul Ţării Româneşti(Valahiei) s-a simţit obligat să întărească stăpânirea mânăstirii asupra unor sate şi moşii aflate pe teritoriile de astăzi ale Gorjului, Doljului şi Mehedinţiului în special. După cum reiese din ameninţările care le făcea domnia asupra acelora care ar fi vrut să încalce drepturile mânăstirii, proprietarii locali laici aveau tendinţa de a încălca drepturile funciare ale acesteia. După cum vom vedea, mânăstirea Tismana a avut nenumărate litigii cu proprietarii laici, de obicei soluţionate în favoarea lăcaşului de cult. Cu un an înainte ca să piară într-un conflict cu o parte a marii boierimi, domnitorul Vlad Vintilă dădea la 6 septembrie 1534 un hrisov prin care “sfintei şi dumnezeieştii mânăstiri numite Tismana unde este hramul preasfintei curatei şi preabinecuvântatei stăpânei noastre, născătoare de Dumnezeu şi pururea fecioară Maria şi cinstitei ei uspenii şi nastavnicului, părintelui egumen chir Tofan şi tuturor celor întru Hristos fraţi, să le fie seliştele: amândoi Sagoveţii la Blatniţa şi Pesticevo şi Toporno şi Iogoina şi amândoi Călugărenii şi Trufeştii şi Piatra şi Obedinul şi Ungureii, toţi pentru că au fost vechi şi drepte ocine şi dedine ale sfintei mânăstiri de la Tismana, date încă de către vechii domni care au fost înaintea domniei mele”. Din acelaşi document aflăm cum s-a soluţionat în faţa domniei conflictul mânăstirii cu fii lui Stoe din Copăceni, Pătru şi Drăgoiu, pentru o silişte ce se cheamă Ungureii: “…domnia mea am dat sfântului şi dumnezeiescului loc, ca să-I fie de ocină şi de ohabă, şi de nimeni neatins, după spusa domniei mele”. Pentru frumuseţea limbajului şi complexitatea exprimării, cităm un alt document din 1534 dat la Bucureşti la 18 decembrie: “+În lege a poruncit domnul Dumnezeu fiilor lui Israel să dea în tot anul zeciuială din câte se vor agonisi şi acestea< cunoscând sfinţii apostoli şi purtătorii de Dumnezeu părinţi >ne-au sfătuit pe noi spre ajutor şi facere de bine < a sufletelor noastre >şi ne-au lăsat nouă, fiilor lor, ca unii cu milostenie şi priveghere şi post, alţii cu milostenii să ne curăţăm de toate păcatele. < Iată deci şi eu> binecredinciosul şi de Hristos iubitorul şi singur stăpânitorul, Io Vintilă Voievod numit Vlad Voievod, fiul marelui şi preabunului Radul Voievod şi domn a toată ţara Ungrovlahiei, amintindu-mi domnia mea de cuvântul unui oarecare stareţ care spune: “Vremea supărării a sosit, să cumpărăm < înţelepciune şi pace către noi.. >să aducem în vremea judecăţii şi a răsplăţii”. < Iată deci şi eu doresc > a sta < de/a dreapta >tatălui < şi am căzut >la însuşi Hristos împăratul şi Dumnezeul nostru şi preacurata maica lui, ce este hramul sfintei sale uspenii, care este la Tismana şi am dăruit acest atotcinstit şi cu frumoasă faţă şi preacinstit acest de faţă hrisov al domniei mele, ce este mai presus de toate cinstele şi rugătorilor domniei mele, egumenului şi ieromonahului Theofan şi tuturor fraţilor ce se află în acest sfânt lăcaş, ca să-i fie sfintei şi dumnezeieştii mânăstiri numite Tismana, satele anume: Tismana şi cu tot hotarul şi Pocruia şi cu tot hotarul şi Godineştii toţi cu tot hotarul şi Sârbişorii toţi cu tot hotarul şi Ohaba toată şi cu tot hotarul şi Topeştii toţi şi cu tot hotarul şi Podenii, oricât se va alege partea sfintei mânăstiri şi Ploştina toată şi cu tot hotarul şi Stănceşti, oricât se va alege partea sfintei mânăstiri şi Grozeştii toţi şi cu tot hotarul şi Năsipul, oricât se va alege partea sfintei mânăstiri şi Şuşiţa şi Jidoştiţa şi cu toate seliştele şi Potocelul şi Jarcovăţul şi amândouă Vorovnicele şi Bucina cu tot hotarul şi Petroviţa şi Precârstia şi Clicevăţul şi Bahna şi Ilhoviţa şi Ceroveţul şi cu toate săliştele şi partea Ligă-cească şi partea Ruşească şi Pietra < şi Turcineştii > şi Obedinul şi Sălcişoara. Şi iarăşi să-i fie sfintei mânăstiri…în Blatniţa şi Pesticevo şi Toporna…şi balta ce se ….seliştea, amândouă Călugărenii şi Piatra şi Trufeşti şi Bedin-Corzii şi Bistriţa cu tot hotarul şi săliştele şi Ungureii…pentru că aceste sate sunt vechi şi drepte ocine şi dedine ale sfintei mânăstiri…Jaleş, iazul până ce cade în Jaleş…cu tot hotarul, ce sunt ale sfintei mânăstiri…satul Ungureii. Şi au avut călugării de la Tismana…cu Pătru şi cu Drăgoiu, fiii Stoiasei; < iar domnia mea mea, am cercetat şi am judecat >după vechea lege cu cinstiţii şi bătrânii dregători domnia mea, că a fost satul Ungurei Veche şi dreaptă ocină a sfintei mânăstiri şi încă cumpărată această ocină încă din zilele lui Mircea Voievod de la Stanciul fiul Marinei, pentru un cal bun şi pentru 12…pentru două paftale şi pentru un brâu de argint(…). De aceea, am dat şi domnia mea sfintei şi dumnezeieştii mânăstiri, ce este mai sus scrisă, ca să-i fie de ocină şi de ohabă sfintei mânăstiri, iar domniei mele şi părinţilor domniei mele de veşnică pomenire şi de nimeni neatins, după porunca domniei mele. Iată şi blestem punem domnia mea, ca după moartea domniei mele, pe cine va alege domnul Dumnezeu a fi domn al Ţării Româneşti sau din rodul inimii domniei mele sau din rudele domniei mele sau, după păcatele noastre, din alt neam, dacă va cinsti şi va întări şi va păzi şi va înnoi acest hrisov al domniei mele, pe acela domnul Dumnezeu să-l întărească şi să-l cinstească şi să-l păzească în domnia lui; iar dacă nu va cinsti şi nu va întări şi nu va păzi şi nu va înnoi, ci va nimici şi va călca şi va batjocuri, pe acela domnul Dumnezeu să-l nimicească, să-l calce şi să-l batjocurească în domnia lui şi să-i ucidă aici trupul, iar în veacurile viitoare sufletul lui şi să-i fie potrivnică preacurata maică a lui Dumnezeu la înfricoşata şi nemiloasa judecată, unde făţărnicie nu este şi să aibă parte cu Iuda şi cu Arie şi cu ceilalţi iudei, care au strigat asupra domnului Dumnezeu şi mântuitorului nostru Iisus Hristos şi au zis: sângele lui asupra lor şi asupra copiilor lor”. În iunie 1535, Vlad Vintilă sfârşea ucis în timpul unei vânători. Complotul era organizat de o parte a boierimii care se afla în conflict cu domnitorul. Lucrurile nu s-au oprit aici, a existat în vremea lui Matei Basarab un conflict cu Mânăstirea Bistrița(Vâlcea) pentru stăpânirea satului Tismana. Domnitorul amintit va soluționat problema şi a ”cumpărat satul Vaideei de la dregătorul Domniei Mele pan Dragomir, mare armaş, cu patru sute de galbeni şi am dat şi adăugat Domnia Mea la Sfânta mânăstire Bistriţa să ţină tot satul Vaideei, iar Sfânta mânăstire Tismana să ţină tot satul ce se zice Tismana”. O altă modalitate pentru ca mânăstirea Tismana să îşi extindă proprietăţile a fost împrumuturile cu zălog mai ales pentru diverse comunităţi. De cele mai multe ori, aşa cum se întâmpla şi cu alţi proprietari feudali, trebuia să execute zălogul care însemna că devenea proprietară. II. Un pronunţat rol cultural Cunoaştem deja că începuturile învăţământului pe meleagurile Gorjului se pierd în negura timpului iar primul loc pare să fi fost mânăstirea Tismana, şi asta, încă de la sfârşitul secolului al XIV-lea. Călugărul Nicodim avea să formeze aici o mână de ucenici cărturari care să-i ducă mai departe nobila misiune. Printre aceştia pot fi amintiţi egumenii Agafton şi Gherasim, cei pe care îi întâlnim pe la jumătatea secolului al XV-lea. Memoria documentelor spune că de la şcoala Mânăstirii Tismana se recrutau viitorii prelaţi şi diacii pentru cancelariile domneşti, biserică şi alte instituţii. Tot la Tismana apărea la sfârşitul secolului al XVI-lea cronica logofătului Teodosie Rudeanu. Despre acesta, reţinem ca o legătură cu materialele anterioare, că a fost fiu al acestor meleaguri, opera sa despre domnia lui Mihai Viteazul fiind scrisă în limba română, una din primele încercări în materie. Referitor la rolul cultural al Mânăstirii Tismana nu putem să omitem remarca pe deplin îndreptăţită a lui Vasile Cărăbiş că marele călugăr Nicodim a ridicat această mânăstire într-o perioadă de ofensivă a catolicismului în Ţările Române, vedem deci aici un rol deosebit de important în “păstrarea atmosferei de credinţă ortodoxă, în care a trăit neamul nostru veacuri de-a rândul”. Mânăstirea Tismana a constituit în secolele trecute un subiect pentru cei mai mari scriitori ai ţării. Cei veniţi la Tismana au fost fascinaţi, cel mai probabil, de istoria acestui lăcaş de cult dar şi de poziţia sa pitorească şi beneficiind de condiţii climatice deosebite. Primul scriitor care ne vine în minte din punct de vedere cronologic a fost Grigore Alexandrescu(1810-1885) care în 1842 avea să scrie poezia „Răsăritul lunei la Tismana”, creaţie ce a văzut lumina tiparului în preajma Revoluţiei paşoptiste. Autor al altei poezii de acelaşi gen dar mult mai celebră „Umbra lui Mircea la Cozia”, Grigore Alexandrescu avea să se exprime despre Tismana: „Iată cea mai veche şi cea mai măreaţă mânăstire de peste Olt” („Memorial de călătorie”, 1872). Alte informaţii interesante despre Mânăstirea Tismana le aflăm publicate în 1858. Astfel, Alexandru Pelimon (1822-1881) în anul 1858 pleacă pe jos din Bucureşti pe un traseu subcarpatic trecând prin mânăstirile din nordul Olteniei şi ajungând inclusiv la Mânăstirea Tismana dar şi la schiturile Cioclovina de Jos şi de Sus. Este vorba de lucrarea intitulată „Impresiuni de călătorie în România” apărută în acelaşi an şi care are o importanţă documentară deosebită pentru această zonă. Despre Alexandru Vlahuţă (1858-1919) putem spune că în celebra „România Pitorească” se lasă impresionat de frumuseţea zonei Tismana unde ajunsese în anul 1901. Chiar marele istoric Nicolae Iorga s-a arătat încântat de zona Tismana. Anton Pann (1797-1854) este un poet şi un compozitor de muzică religioasă, un profesor român de muzică, de origine rromă din Bulgaria. A fost supranumit de Mihai Eminescu “finul Pepelei, cel isteţ ca un proverb” în poemul Epigonii. Prin prescurtarea numelui de familie şi romanizare va fi numit Anton Pann. Acesta, prin 1840, când era profesor la Seminarul din Bucureşti, a avut la Tismana o rodnică activitate în domeniul redactării şi tipăririi de muzică ecleziastică compusă în româneşte sau tradusă din greceşte. Aici el se simţea bine întrucât avea prieteni care îl primiseră deosebit de bine. Cu alte cuvinte, Anton Pann a creat aici aşa cum a făcut-o mai târziu George Coşbuc. Casa Memorială Anton Pann se află în oraşul Râmnicu Vâlcea – Strada Ştirbei Vodă, numărul 18. Anton Pann a fost un membru marcant al comunităţii oraşului oltean. Locuinţa condeierului şi tipografului a fost casa în formă de culă, azi “Muzeul memorial Anton Pann. Din acest loc – Râmnicu Vâlcea – pleca pe drumurile Olteniei acest “fiu al Pepelei” către satele care i-au oferit nestemate folclorice necesare desăvârşirii operei sale. Anton Pann a fost cel care a pregătit formaţia corală care a intonat pentru prima dată “Deşteaptă-te, române!”. Despre legăturile lui George Coşbuc s-a vorbit şi încă se mai vorbeşte la peste un secol de la evenimente.Trebuie să lămurim dintr-un început faptul că tismănenii îi spuneau „badea Gheorghe” la finele secolului XIX şi începutul celui următor lui George Coşbuc, poetul ardelean care a trăit mai bine de două decenii la Tismana. Momentul său dramatic când şi-a pierdut fiul la Tălpăşeşti într-un accident de automobil.(26 august 1915). George Coşbuc (1866-1918) s-a legat de Tismana prin căsătoria în 1895 cu Elena Sfetea, fiica unui comerciant bogat din Braşov, care avea vila cu acelaşi nume din Tismana. Din momentul când a cunoscut locurile respective practic a revenit în fiecare vară. Sunt şi acum câteva locuri din Tismana care ar aminti de marele poet dacă s-ar face mai mult în această direcţie: „Chioşcul lui Coşbuc”, „Masa fraţilor”, „Aleea Tainelor” şi „fagul lui Coşbuc”. Potrivit mărturiilor documentare, George Coşbuc a lucrat la Tismana la traducerea integrală a Odiseei, a Bucolicelor lui Virgiliu ca şi a Georgicelor, a Eneidei şi a operei lui Kalidasa, Sacontala. În foişorul său de la Tismana, Coşbuc a lucrat mult la traducerea „Divinei comedii” a lui Dante Alighieri. Pe lângă Coşbuc, la Tismana s-au aflat ca oaspeţi ai săi muzicieni (ex. Dumitu Chiriac), istorici, profesori şi chiar scriitori. III. Povestea tezaurului de la Mânăstire Pentru circa doi ani şi jumătate, tezaurul Băncii Naţionale a României s-a aflat în Gorj în regiunea mânăstirii Tismana. Operaţiunea desfăşurată de BNR începând cu luna iulie 1944 şi sfârşită în ianuarie 1947 a purtat numele de cod „Neptun”. Tezaurul a stat într-o peşteră din apropierea aşezării monahale, după cum povestea într-o carte publicată în anul 2000 chiar actualul director al filialei BNR, Gheorghe Birău. După 1989, mulţi dintre gorjeni au aflat cu surprindere că în toamna anului 1944 nu doar regele Mihai şi-a găsit refugiu în Gorj ci şi tezaurul României. Povestea a apărut de mai multe ori în ultimii ani, de la reviste cu specific istoric la materiale de popularizare. Pentru cei care nu ştiu povestea, iată o prezentare succintă. Mai mult de 10 zile de vară(iulie 1944) le-au trebuit autorităţilor pentru a transporta tezaurul BNR de la Bucureşti la mânăstirea Tismana. În iulie şi august 1944, rezerva de aur a României a fost depozitată într-o pivniţă special amenajată. Abia la începutul lui septembrie s-a trecut la pregătirile necesare pentru mutarea tezaurului într-o peşteră din apropierea mânăstirii. Gheorghe Birău, autorul cărţii „Gorjul bancar. Banca Naţională”, explică raţiunile alegerii unei peşteri: „Ideea centrală a depunerii tezaurului în peşteră era aceea că, în cazul unui atac iminent şi a imposibilităţii apărării, „cerul peşterii” să fie dinamitat şi să se formeze astfel un obstacol natural imposibil de trecut.” Amenajarea locaţiei a presupus ridicarea unor pereţi în interior, astuparea tuturor căilor de acces, construirea unei platforme din lemn pentru depozitarea în siguranţă a lăzilor şi, bineînţeles, zidirea intrării. La 13 septembrie 1944, peştera era gata să-şi primească preţioasa comoară, trei zile mai târziu totul aflându-se în interior. Dintr-un proces verbal întocmit de autorităţi atunci aflăm că au fost depuse 4035 casete în greutate de 212 245, 305 kg, din care 189 673,99044 kg aur curat. Mai erau şi 51 casete în greutate brută de 3 057,450 kg aur din tezaurul polonez, rămas la noi din 1939. Din diverse motive, tezaurul României a rămas la Tismana doi ani şi jumătate. Să nu uităm că a fost vorba de o perioadă tulbure, locaţia gorjeană împiedicându-i poate pe ruşi să pună mâna pe el după cum au făcut-o cu alte lucruri. Programul de recuperare a ridicat numeroase probleme la transport care au rămas consemnate în rapoarte. Nu s-a găsit însă rezolvarea enigmei dispariţiei unei părţi din tezaur. Transportul a fost îngreunat şi din cauza faptului că lăzile de depozitare au putrezit din cauza umezelii. Dacă la toate acestea mai adaugăm faptul că transportul s-a făcut în condiţii de iarnă, avem cât de cât un tablou complet al dificultăţilor. Zăpada a făcut un adevărat calvar drumul dintre Tismana şi Târgu-Jiu. Astfel, în ziua de 28 ianuarie 1947, una din maşinile cu aur s-a răsturnat la ieşirea de pe podul din Peştişani, casetele ajungând în râu dar fără să păţească nimic. Acestea şi-au continuat drumul spre gara Tg-Jiu cu o altă maşină. Tot de o altă maşină a fost nevoie după ce un camion a derapat într-un şanţ din satul Brădiceni. Nu au lipsit nici alte evenimente, cum ar fi deteriorarea unor casete în timpul transportului ş.a. Transportul s-a desfăşurat între 25 ianuarie şi 4 februarie 1947. Tezaurul a plecat, aşa cum venise, cu trenul de la Tg-Jiu la Bucureşti. Pe baza raportărilor Căilor Ferate Române, garniturile de tren au transportat înapoi la Bucureşti 3876 casete (circa 195 000 kg), în 20 de vagoane. Aurul ajuns la Bucureşti era mai puţin decât cel adus în 1944 de acolo. Gorjeanul Gheorghe Birău spunea în cartea sa că: „Somnul tezaurului a fost totuşi deranjat în iarna anului 1945, când la 16 ianuarie s-a pătruns în grotă printr-o deschizătură betonată ulterior şi s-au ridicat 250 casete cu lingouri tip internaţional în greutate de 11.150 kg aur brut”. Cea mai plauzibilă variantă, a localnicilor care au supravieţuit evenimentelor, ar fi că ruşii au făcut toate astea. Folclorul local merge pe varianta hoţilor simplii. Taina tezaurului pare să fi fost ascunsă însă în adâncul muntelui. Cu ani în urmă, prestigioasa revistă „Magazin Istoric” a încercat să elucideze misterul mai ales că între cele relatate de Gheorghe Birău şi rezultatul proceselor-verbale există diferenţe foarte mari. Astfel, din 4035 de casete , în greutate totală de 212 245,305 kg au ajuns la Bucureşti doar 3876 casete, în greutate de circa 195.000 kg. Doar că lipsa ar fi de 159 de caste. Ca bani, paguba BNR la preţurile actuale ale aurului se cifrează la peste 5000 de miliarde de lei vechi. Bibliografie: 1. Gheorghe Nichifor-”Alexandru Ștefulescu un destin în slujba istoriei”, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 2007 2. Gheorghe Nichifor, Dorina Nichifor, Andrei Popete-Pătrașcu-”Dincă Schileru, o legendă vie a Gorjului”, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 2010 3. Dan Berindei-”Istoria Românilor din Paleolitic până în 2008-cronologie”, Editura CARTEX 2000, București, 2008 4. Ion Bulei-”O istorie a românilor”, Ediția a III-a 
revizuită, Editura MERONIA, București, 2008. 5. Vasile Cărăbiș-”Relațiile comerciale ale Olteniei cu Transilvania din secolul al XIII-lea până la începutul secolului al XIX-lea”, în LITUA, nr 7, 1997, pag. 67-89 6. XXX – ”Documentele Istoriei României”, B, Țara Românească, sec. XVI, vol. II. 7. Vasile Cărăbiş-„Judeţul Jaleşului” în LITUA, nr. VI, Târgu-Jiu, 1994, pag. 84-91 8. Cornel Șomâcu-”Mânăstirea Tismana în cultura românilor”, în VERTICAL, anul V, nr. 260, 22 ianuarie 2009 9. Cornel Șomâcu-”Manastirea Tismana si rolul ei in trecutul Gorjului” (I)în VERTICAL, anul VI, nr 242, 15 septembrie 2010 10. Cornel Șomâcu-”Manastirea Tismana și rolul ei în trecutul Gorjului” (II) în VERTICAL, anul VI, nr 243, 22 septembrie 2010
